Pactul somatografic. Livius Ciocarlie si betia vidului
Scrisul ca obsesie, eul fara corp, oboseala si indiferenta
- 01-01-2003
- Nr. 149-150
-
Gheorghe CRĂCIUN
- ARTICOLE
- 0 Comentarii
Intre criticii si eseistii nostri din ultima suta de ani care si-au incercat puterile si in creatia propriu-zisa, Livius Ciocarlie este, dupa G. Calinescu, singurul prozator adevarat. Un prozator singular, egocentric, dilematic, nevrotic, autist intr-o oarecare masura, tarat ca si Bacovia de o oboseala pur existentiala si obsedat inainte de toate de actul de a scrie. Critica si eseistica sa, chiar daca de o mare finete si acuitate, nu par a fi in masura sa-i satisfaca aceasta obsesie, ceea ce e simptomatic si, intr-un fel, salvator. Sastisit de cartile altora, plictisit de propria sa analitica metaliterara ghidata mai mult de intuitie decit de metoda, incercind sa gaseasca o iesire din alteritatea scrisului exterior eului propriu, Livius Ciocarlie isi propune sa descopere esenta misterioasa a scriiturii intr-un discurs care sa-i apartina in exclusivitate, pe care sa-l administreze dupa bunul sau plac, desi fara prea multa tragere de inima (ceea ce reprezinta – potrivit constatarilor autorului – o deficienta nativa). Nu vrea sa scrie romane, nici proza scurta, desfide autofictiunea si, la urma urmelor, n-ar vrea sa fie nici macar autorul unui text construit dupa tiparul jurnalului. Refuza in ceea ce face orice idee de gen sau specie. Nu-si construieste un univers […]