La apa Vavilonului, II

Voi fi nevoita sa recapitulez. Ma aflu la Paris in anii ‘60. Din 1947 cind am sosit aici si pina acum s-au intimplat si schimbat citeva fapte si situatii determinante: m-am casatorit cu Virgil Ierunca, mi-a murit mama in inchisoare si nu mai tin Jurnalul. Refuz cu indaratnicie orice narcisism, inclusiv cel al jelaniei. Ma intorc spre semeni si mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine stie ce crestineasca vocatie, ci pentru a scapa de mine. Mama s-a lasat ucisa ca sa fiu eu libera, ii datorez aceasta solidaritate cu victimele. Sa ma straduiesc a fi sincera (desi sinceritatea ca si autenticitatea sint concepte cu care literatura secolului nostru s-a jucat prea indelung spre a mai ramine nepatate, inocente). Fuga de propria mea imagine mai are o motivatie: dupa ce s-a savirsit ceea ce s-a savirsit, cum sa ma bucur in nesat de muzica, literatura, arta? Dar cum sa renunt la ele? Un singur mijloc: sa le impart. La fericirea ce urca in mine in fata unui tablou, la citirea unei fraze, auzind sunetele impletite cu o abia ghicita tacere, nu-mi mai simt dreptul decit daca o raspindesc, o transmit. E singurul meu mod de a mai fi egoista: […]