Doua portrete

1. Corneliu Vadim Tudor Corneliu Vadim Tudor e un personaj distribuit intr-un rol cu multe fatete. Mai intii si mai intii a incercat sa faca pe poetul. Neavind talent, n-a tinut, asa ca repede s-a reorientat tematic catre versificatia „de curte“. Era pe vremea ultimului nostru dictator comunist, pe cind lingusitorii se inmultisera cita frunza, cita iarba si laudele in versuri se cam devalorizasera. Drept pentru care nici asa, encomiastica, fateta poetica a personajului n-a impresionat cine-stie-ce. Tot atunci a incercat si varianta „pamfletarului“, a articlierului agresiv, vitriolant, lansator de atacuri sub centura, si anume la adresa intelectualilor care nu se aratau dispusi sa „colaboreze“ cu sistemul. La acest capitol, „mentorul“ personajului a fost Eugen Barbu, promiscuu „pamfletar“ la rindul sau, figura abjecta a mediilor jurnalistice si culturale din intreaga epoca de regim comunist, ajuns un fel de „papa“ al gazetarilor si poetastrilor fara coloana vertebrala si fara scrupule, pe care-i „calauzea“ catre noi si noi performante de promiscuitate morala. „Locotenent“ al lui Barbu, „discipol“ favorit al sau, Tudor s-a facut cunoscut ca atare in revista „sefului“, Saptamina, considerata la vremea ei, in anii ’70-’80, un fel de „oficina“ a Securitatii, gazeta de denunturi si calomnii dirijate de papusarii de […]