Dulcea otrava politica

Cluj – inceputul anilor ’90 Imi amintesc de starea de asediu al Clujului de la inceputul anilor ’90. Intrasem in gazetarie dupa o experienta industriala cosmaresca. Dar nu pentru ca lucram in colective mixte, de romani si maghiari. Nu-mi amintesc sa ne fi urit pe criterii etnice. Uram impreuna sistemul, lichelele, care nu aveau sex, etnie, religie, care erau lichele pur si simplu. Uram lipsa de profesionalism, uram felul in care se facea industrializarea, adica de-a valma, uram propria noastra neputinta de a ne opune raului, ne iubeam speranta, iubeam bancurile politice – un mod de dezintoxicare civica. Iubeam deflationistii. A venit Revolutia si ne-am imprastiat care incotro. Industria constructiilor de masini murea inca din anii ’80, la scurt timp dupa ce se nascuse. Cine avea un simbure de minte in cap fugea cit il tineau picioarele. Unii dintre colegii nostri maghiari au plecat in Ungaria, s-au „incetatenit“ acolo, raminind nostalgici dupa maidanele romanesti si fiind considerati de ungurii de acolo romani, desi vorbeau aceeasi limba materna cu cei din patria mama. Exista o istorie scrisa, ca mit fundamentat de date, locuri, simboluri si de nevoia imperioasa de a apartine unei comunitati care impartaseste aceleasi valori, si exista tot atitea […]