FILM. Patimile dupa Mel Gibson

„A inceput, Doamne. Amin“ Vorbind aramaica si mai tirziu latina cu vadit accent elin, am spune, Iisus se roaga cu ochii la cer. Scena urmatoare, vinzarea lui Iuda, e jucata la fel de demonstrativ, ca pentru un public profan. „Rezumatul episoadelor precedente“, un artificiu narativ. Banda sonora, care ni se pare cind muzzak, cind crossover intre rock si muzica liturgica, e un alt semnal: muzica de fond, inextricabil legata de experienta cinematografica. Subtitrarea fragmentara, prin similitudine cu orice alt „film strain“, e, si ea, tot procedeu artistic. „Ce se intimpla aici“, ni se spune, „e ce stiti deja, din alte filme si din Carte“. Poate nu eram in dispozitia necesara, dar secventele de la inceput ezita, ni se pare, intre penibil si enervant. Filmul, insa, construieste curind echilibrul intre patetism si forta autentica, se strecoara cu incetul spre restul de curiozitate pe care duzina de comentarii citite dinainte ne-a menajat-o totusi. Ne pierdem in clarobscur, in lumina schimbatoare a peliculei, printre masti de oameni si ingeri, intre cerul albastru si pamintul pietros. Flash-back: Iisus a mesterit o masa; inovatie: e mai inalta decit mesele obisnuite, Maria il admira matern si Il trimite sa se spele pe miini inainte de cina. […]