Paleologu, ultimii ani

Meseria de jurnalist este cinica. La o catastrofa, cind toti pling si jelesc, in redactii creste adrenalina, sint subiecte de prima pagina, oamenii alearga sa afle noutati, noutati, noutati. Se traieste frenetic, pe buza prapastiei, nu mai stii unde e hotarul dintre respect, tacere, dojana si meserie. Exista o scotocire a subiectului, trebuie sa fii primul, sa dai primul stirea, sa relatezi de la fata locului. Luni dupa-amiaza, la ora cind Alexandru Paleologu era condus pe ultimul drum, eram in redactie si transcriam interviul pe care il puteti citi in acest numar al revistei noastre. Nu eram incarcat de piosenie, nu ma speria sau paraliza ideea ca am in casti vocea unui om care nu mai este. Il ascultam pe Paleologu si mi se parea ca am facut inregistrarea saptamina trecuta. Puneam subtitluri, eram atent la transcriere, cautam un titlu general, ma gindeam ce fotografii avem in redactie. Era o munca de rutina. Am avut, abia la sfirsit, sentimentul ca ascult un ultim interviu, ca nu voi mai avea sansa unui alt interviu. Acum sase ani, cind Alexandru Paleologu nu era bolnav, isi traia fiecare fraza la intensitate maxima. Avea un dar al ineditului si al schimbarii din mers a […]