Scriitor si cetatean
- 12-10-2006
- Nr. 342
-
Ovidiu ŞIMONCA
- MEMORIALISTICĂ
- 0 Comentarii
Cu siguranta, jurnalul lui Dumitru Tepeneag, Un roman la Paris, este unul politic, chiar daca autorul nu a avut o asemenea intentie. Jurnalul reeditat la Editura Cartea Romaneasca, adaugit cu citeva notatii din 1968 dintr-un carnet recuperat de autor, este un reper semnificativ pentru ce a insemnat rezistenta scriitorilor romani sub comunism. Si concluzia care se desprinde dupa citirea jurnalului este una trista: rezistenta scriitorilor a fost firava, scriitorii mai degraba s-au acomodat, la modul las si interesat, cu perioada Ceausescu, decit sa se expuna printr-un protest public. Asta nu inseamna ca Tepeneag a fost, de la inceput, ca o stinca de granit. Farmecul acestui jurnal (si rezistenta lui in timp, ca marturie netraficata) este ca poate consemna ezitarile, temerile si nedumeririle scriitorului. Exista insa o constanta: Dumitru Tepeneag, cu cit lumea scriitoriceasca era mai debusolata si mai lipsita de reactie, simte stringenta protestului. – O naveta a incapatinarii La finalul jurnalului este publicata o Addenda, unde este inclusa o convorbire avuta de Dumitru Tepeneag cu Monica Lovinescu, la Radio Europa Libera, in 30 noiembrie 1973 – nu era putin lucru ca un scriitor, anchetat de Securitate, solidar in Le Monde cu Goma, vorbind in New York Times despre „Romania […]