BIFURCATII. Nostalgii, sper, nevinovate (III)

Unul dintre visele mele, cind eram mic, era sa ajung sa port trenci. Mi se parea un semn de maturitate: trenci purtau bunicul, tata, prietenii lor. Erau trenciurile acelea, raglane, din tercot sau balon de culoare crem spre ocru, cu gulere si revere uriase, rasfrinte, cu doua rinduri de nasturi mari si centuri cu catarama din plastic, mare si ea (dar era mai sic sa n-o folosesti, ci sa innozi centura), cu buzunare adinci, incapatoare in care era placut sa-ti infunzi miinile. Le purtau toti detectivii din filme, ce mai, trenciul era o adevarata institutie! Ar fi trebuit sa fie impermeabil; cele de la noi nu erau, dar ce mai conta. Bunicul il purta pe al lui strins bine pe talie, ca Belmondo, si iarna ii prindea in nasturasi o mesada de oaie; al tatei, in schimb, flutura larg pe linga corpul putin. Mi-a ramas pina azi in minte o scena dintr-un film, cred ca italian, in care, dupa o discutie mai aprinsa dintre tata si fiul adolescent, tatal il invita pe baiat la o plimbare; era seara, amindoi isi arunca neglijent pe umar trenciurile si ies. Nu stiu de ce, dar asta era, pentru mine, imaginea intimitatii, a intelegerii […]