Narcisism, într-un sos cînd picant, cînd greţos

Supravieţuitorul e departe de a fi unul dintre cele mai proaste sau nesemnificative filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Nu-i un subprodus, precum cel intitulat cifric 15, nici atît de rudimentar în cabotinisme ca Orient Express – spre a cita numai peliculele din precedenţii ani 2000. Iar semnatarul (în compania lui C. V. Tudor) al ultimei catastrofe a „epopeei cinematografice naţionale“, Triunghiul morţii (prin care „epopeia“ a şi expiat în sălile vide ale anului 1999), pare să fi devenit destul de precaut ca să nu recidiveze în ceea ce a constituit, dincolo de unele momente de bravură retorică, handicapul numărul 1 al filmului românesc, de-a lungul întregului secol trecut. Există chiar, în atît de analizabilul de la titlu Supravieţuitorul, unele tresăriri cinematice care ne-ar obliga să vorbim dacă nu despre un virtual reviriment, despre o nesperată revanşă faţă de liderii vechii gărzi, recte faţă de congenerii superiori valoric şi cultural – superioritate niciodată recunoscută sau conştientizată, dar cu certitudine rumegată subliminal de Nicolaescu, decenii în şir. Acceptabilă ar fi şi varianta unui cîntec de lebădă aproape corect, în raport cu resursele-i disponibile – toate acestea însă numai dacă „supravieţuitorul“ nu şi-ar fi subclasat tentativa, prin fatalul revers al propriilor atuuri.   […]