TÎNĂR, CAUT POLITICĂ. Partidocraţia pe faţă

Uneori, cînd scriu anumite lucruri, tot aştept să vină un eveniment care să îmi demonteze afirmaţiile, să pot spune că m-am înşelat, că mai există demnitate şi bun-simţ în politica românească. Aiurea! Nici vorbă. Dimpotrivă: cu fiecare zi, realizez că pot spune că m-am înşelat, însă invers, în ideea că ceea ce mi s-a părut a fi culmea nesimţirii era doar o biată adiere de duplicitate, sau numai începutul actelor de măgărie electorală. Ceea ce profesorul şi politologul Daniel Barbu definea drept partidocraţie – care, în România, înlocuieşte, potrivit domniei sale, actul democraţiei – funcţionează pe deplin, la vedere şi fără nici o urmă de remuşcare din partea celor care o practică. În partidocraţie, ideile politice diferite nu există, ideologiile politice sînt eludate şi partidele se comportă întocmai ca marile familii mafiote, împărţindu-şi teritoriile şi zonele de influenţă. Astfel, concursul de idei, programe şi fapte politice este înlocuit cu un consens general, bazat pe principiul „toţi putem fi la putere“. În concluzie, termenul de „opoziţie“ este inutil şi inutilizabil. PSD nu poate fi în opoziţie cu PD-L. din moment ce încearcă să împartă funcţii locale cu acesta; opoziţia de idei dintre liberalism şi socialism este inexistentă, din moment ce PNL […]