BIFURCAŢII. Quarante ans après

Fără cusur mi se pare explicaţia dată de profesorul Paul Cornea revoltelor studenţeşti din Parisul anului 1968 (Observator cultural, nr. 425). O reiau aici: „Studenţii aveau, desigur, revendicări materiale legitime. Voiau o amplă reformă instituţională, care să multiplice numărul de universităţi, catedre şi departamente, în raport cu noile realităţi demografice (Franţa cunoscuse după război un veritabil «baby-boom»), să adapteze programele cursurilor cerinţelor economiei şi progreselor accelerate ale ştiinţelor, să corecteze sistemul învechit şi anacronic de promovare a cadrelor didactice. Dar poate, şi mai mult decît atît, protestul lor părea să vizeze o anumită închistare a administraţiei într-un stil depăşit, maniera autoritaristă şi mandarinală de care uzau profesorii în îndeplinirea obligaţiilor lor, lipsa de sensibilitate la nou, refuzul dialogului“.   Dacă n-am şti că e vorba despre Franţa, eliminînd numai detaliul demografic şi nevoia de mai multe universităţi – ultima chestiune rezolvată la noi cu asupra de măsură –, am zice că e descrierea fidelă a actualei stări de lucruri din România. Doar şi noi vorbim întruna, pînă la saţiu chiar, despre adaptarea la nou a programelor analitice, despre punerea în acord a curriculei universitare cu cerinţele pieţei muncii. Şi noi – studenţii, mai ales – sîntem mereu nemulţumiţi de relaţiile […]