Purgatoriul întors pe dos al lui

Sfîrşitul Crailor de Curtea Veche are consistenţa unui lichior greu, dulce-amărui, revărsat pe masă, în interiorul căruia plutesc în derivă personajele, asemenea unor insecte căzute pradă unei lumini crepusculare ce persistă atît la vremea toropitoare a amiezii, cît şi după lăsarea întunericului. Mişcările personajelor sînt lente, abulice. Un foşnet de mătăsuri şi de catifele acoperă glasurile şi, odată cu ele, dramele ce se petrec în penumbră. Într-o atmosferă de delicioasă apocalipsă, sunetele ascuţite capătă forme elipsoidale, iar vocile se sting asemenea ropotului unei ploi ce cade pe un acoperiş de olane potopit de un mucilagiu la fel de lucios precum păcatul… Chiar şi silueta ţipătoare a lui Pirgu se estompează topindu-se alene în aerul purpuriu al asfinţitului. Aleile prin care hoinăresc paşii crailor sună a prohod de toamnă; roata „vremei“ pare să se fi împotmolit pentru totdeauna în nămolurile acestui anotimp al putrefacţiei şi al morţii. Arborii scheletici au silueta unor ciocli. Umbrele celor trei crai, răsfrîngîndu-se pe un cer de culoarea şofranului, aşteaptă ca surghiunul existenţei lor să ia sfîrşit. De lumea reală îi mai leagă vaga adiere a unor păcate săvîrşite fără patimă şi fără mustrări de cuget… Deposedaţi de orice simţămînt, craii par a-şi trăi anticipat, savurînd […]