Despre extravaganţa limbajului

Liviu Georgescu Nu am voie postfaţă de Al. Cistelecan Editura Paralela 45, colecţia „Biblioteca românească“, Piteşti, 2008, 184 p.   Liviu Georgescu a fost membru al Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu. Medic de profesie, după Revoluţie se stabileşte în Statele Unite ale Americii şi debutează de-abia în 2000, cu volumul de versuri Călăuza (Editura Axa, Botoşani), distins cu Premiul Naţional pentru Debut „Mihai Eminescu“. Este aşadar, din start, un poet atipic. Deşi este de vîrsta biologică a optzeciştilor, Liviu Georgescu nu poate fi încadrat în niciuna dintre generaţiile existente. Pe de altă parte, foarte puţine elemente ale optzeciştilor (apetenţa pentru livresc, obsesia cuvintelor) sau ale douămiiştilor (o anumită plusare pe realitatea contingentă) se regăsesc, întotdeauna parţial, în poezia lui. O explicaţie pentru configuraţia particulară a spaţiului său poetic rezidă, cu siguranţă, în calea urmată – exilul. Sau în profesia de medic. Sau în maturitate (să nu uităm că a debutat la 42 de ani, după ce a scris fără să publice aproximativ 20 de ani).   Critica l-a plasat între suprarealism şi expresionism (Nicolae Manolescu, în prefaţa la Zbor în cursa de cristal / Flight inside a crystal trap, ediţie bilingvă, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004), între […]