Management cultural românesc
- 27-11-2008
- Nr. 451
-
Mircea TIBERIAN
- Arte
- 0 Comentarii
– Maestrul Tiberian? (Urăşti acest apelativ.) – Da. – Maestre, mă bucur să vă aud. ß de la Ω vă deranjează. Ce mai faceţi? Bine, sănătos?… Maestre! Cînd vă mai vedem şi prin oraşul nostru? (Ultima propoziţie a sunat mai degrabă ca „Pînă cînd, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?“. Nu cunoşti personajul, dar vocea care vine parcă de pe o „navă inamică“ şi apelativul „maestre“ nu prevestesc nimic bun, aşa că răspunzi neutru.) – O să vin dacă mă invită cineva. – Maistre! (E-ul de la „maestre“ se preschimbă încet, încet în i.) Ar fi o posibilitate, între 23 şi 25 sînt zilele oraşului. – Luna asta? (De obicei termenul suspect de scurt se explică prin faptul că ideea de a te solicita le-a venit după ce au epuizat alte opţiuni. Pentru confortul tău sufletesc, e mai bine să nu încerci să-ţi imaginezi cine au fost cei sunaţi înaintea ta.) – Da. Luna asta… şi ne-am gîndit că ne-aţi face o onoare dacă aţi veni şi dumneavoastră. – …? – Să avem şi un moment de jazz. Anul trecut a fost maestrul X (X e un personaj pe ale cărui exigenţe artistice n-ai pus niciodată mare preţ) şi […]