BIFURCAŢII. Două lumi, din păcate, paralele
- 04-12-2008
- Nr. 452
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 2 Comentarii
În matematică, diferenţa de valoare e imediat vizibilă şi, aproape sportiv, recunoscută. Se întîmplă încă din şcoală. Cu toţii am avut cîte un coleg care „gîndea altfel“, care „vedea“ ceea ce nouă ne scăpa, care venea cu soluţii care nu ne-ar fi trecut prin cap oricît ne-am fi gîndit. În şcoală, copiii aceştia „altfel“, evident mult mai dotaţi decît ceilalţi, de obicei olimpici, sînt acceptaţi pentru că orice copil se poate mîngîia cu gîndul că şi el e foarte bun la altceva. Şi, oricum, ăştia cu matematica sînt ciudaţi rău… Nu altfel stau lucrurile în comunitatea matematică, în lumea cercetătorilor. Pe orizontală, între cercetători cam de acelaşi nivel, disputele şi rivalităţile sînt frecvente, dar vîrfurile sînt recunoscute ca atare fără greş. Orice matematician onest îşi cam ştie locul, ştie cum se poziţionează faţă de ceilalţi, nu e nevoie să ne măsurăm IQ-ul. La noi nu e loc de autoamăgiri, de scuza lipsei aparaturii, de exemplu, sau a obtuzităţii contemporanilor. Lucrurile sînt mai puţin complicate şi mai clare. Unii înţeleg mai mult şi văd relaţia ascunsă dintre obiecte sau fenomene care pentru ceilalţi par fundamental deosebite. E suficient să petreci cîtva timp alături de ei, să colaborezi cu ei (dacă […]
AQutorul o scrie p-a dreapta: cand vezi un rezultat matematic frumos – ce inseamna asta?, hm, e cam in ochiu’ privitorelui – itzi spui, simtzind fluturi pan’ burta cam asha: „ah, cat mi-ashi fi dorit s-o fi scris eu!”.
Semnul precis al admiratziei curate. Da-i drept ca *ideile noi* vin rar, nu-i de mirare ca marea majoritate scrie la plezneala, folosind ideile altora pentru a umple pagini inepte (in fond).
E de-ntzeles|: se datoreaza presiunii de-a publica, se datoreaza imbecilei organizari administrative a shtiintzei, ai caror tartori sunt ori economishti, ori foshti oameni da shtiintza acum politicieni.
Pretzul platit e mare, se masoara-n milioane aruncate pa fereastra pentru a umple pagini cu gunoaie in reviste shtintzifice.
Avem, de fapt, nevoie, de doar 10% di revistele existente. Shi de referentzi ca lumea, care se uita la *semnificatzia rezultatului* shi *nu* la complicatziile tehnice folosite pentru a ajunge la el.
Hm… Orz stricat pe gashtele care nu se vor transforma niciodata in cai…
De ani de zile ma gandesc sa explic lucrurile acestea. Am scris cateva texte in aceasta directie, dar niciunul nu e la fel de clar ca textul de aici. Cred ca rostul oamenilor cu formatie matematica pe lume e sa pastreze dreapta acea balanta logica, si nu doar in domeniul lor.
Am sentimentul ca ceea ce trebuia spus, s-a spus. Iata de pilda: „Orice matematician onest îşi cam ştie locul, ştie cum se poziţionează faţă de ceilalţi, nu e nevoie să ne măsurăm IQ-ul. La noi nu e loc de autoamăgiri, de scuza lipsei aparaturii, de exemplu, sau a obtuzităţii contemporanilor. Lucrurile sînt mai puţin complicate şi mai clare.”
Exemplele din articol sunt din teatru, dar se pot extinde si in alte directii. Doar in ultima luna am vazut laudate excesiv doua carti proaste (doua romane ratate, ca sa fiu mai precis) si am vazut cum arata superficialitatea acoperita de poleiurile cele mai inalte ale patriei. E revoltator ca spatiul cultural romanesc e atat de ambiguu, atat de subred, atat de neclar, si ma tem ca vor exista consecinte importante pe termen lung pentru o lume care nu-si intelege mai niciodata asa cum trebuie valorile.