Cu bastonul prin Bucureştiul muzical

Ce ciudate sînt uneori căile Domnului! Dacă principala sală de concert a Radiodifuziunii Române nu s-ar fi numit „Mihail Jora“, cine ştie de cîte ori l-am mai fi amintit altminteri pe distinsul compozitor, profesor şi preţuit pedagog? Au şi sucelile vieţii, dar şi răsucelile posterităţii consecinţe dintre cele mai nebănuite. Lui Mihail Jora, muzician moldav şi boier deopotrivă, prietenii îi spuneau Mănucă. Greu de presupus cine mai ştie de domnia sa, în afara celor din domeniul muzical. Ca şi memoria altui mare şi pe nedrept trecut azi în umbră muzicolog, temut critic muzical cîndva, prieten apropiat şi traducătorul libretului lui Edmond Fleg la Oedipe-ul lui Enescu, soţul distinsei pianiste Muza Ghermani, elegantul Emanoil Ciomac. Alt „Mănucă“ de mare suprafaţă intelectuală şi real prestigiu european. Şi nu doar „prietenii ştiau de ce“. Era pe vremea cînd domnii purtau pălării Borsalino şi cucoanele nu renunţau la mitene sau mănuşi croşetate de mînă. Şi cine şi-ar fi închipuit că mult simpaticul multilateral eseist, spirit de fineţe şi fin om de lume, eruditul şi hîtrul ambasador al golanilor, „Conu Alecu“, rafinatul moftangiu Alexandru Paleologu, va împodobi şi înnobila, cu aristocratul său nume, o banală staţie de tramvai? Staţie de tramvai unde azi sînt postate […]