BIFURCAŢII. Teatrul plat
- 12-11-2009
- Nr. 500
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 11 Comentarii
Cam frig în serile astea de festival. Mai ales pentru mulţimile de tineri care stau cuminţi la uşile teatrelor, aşteptînd să fie lăsaţi să intre şi să se aciueze care pe unde pot. Dar cît de tonică e priveliştea asta! Ce bucurie să-i vezi fericiţi că au putut intra, să-i vezi transfiguraţi cînd, la sfîrşit, aplaudă. Afluenţă mare a fost şi la Lucia patinează, un spectacol al lui Radu Afrim. S-a jucat pe scena Operei, erau doar cîteva şiruri de gradene. Dar cei care îşi aşteptau norocul erau mult mai mulţi decît cei cu bilet. Şi bine-au făcut c-au aşteptat în frig: au fost primiţi cu toţii, s-au aşezat pe jos, în rînduri ordonate, pînă în buza spaţiului de joc. Era deja un spectacol tulburător, merita să-i priveşti. Şi nu erau numai studenţi, am stat de vorbă cu unii care lăsaseră de mult şcoala. Fără nici un dubiu, Radu Afrim are o priză nebună la tineri. Nu ştiu cum face, dar îi simte şi reuşeşte să le vorbească limba – nu e defel singura pe care o ştie – şi să le dea exact ce îşi doresc, conştient sau nu, exact ce simt, sau cred ei că simt şi le […]
daca de ce ati mincat ieri se leaga si o obsesie a dvs, o neliniste adinca cum o numeste ionesco, in care sa ma regasesc si eu si altii, atunci ma intereseaya. cind vorbesc de sinceritatea creatorului, ma gindesc la urmatorul lucru : sa nu MIMEZE dialogul/marturisirea, sa nu se faca ca ar avea vreo obsesie, cind in realitate vorbeste doar despre ceva ce este la moda, pozind in creatorul cu obsesii, mintindu-se pe sine si pe noi.
@furnica Mărturisesc că sînt copleșit de atîta atenție.
Ar fi multe de spus. De exemplu, nu cred că sinceritatea justifică orice. Nu tot ce e sincer e artă. Probabil că artă nesinceră nu se poate face (deși sînt și făcături geniale), dar sinceritate și atît, sigur nu ajunge. Eu pot să vă povestesc cît se poate de sincer și cinstit, cu lux de amănunte, ce-am mîncat ieri, de exemplu. S-ar putea să reușesc chiar să o fac bine, adică să fie bine scris, haios măcar. Iese altceva decît un tour de force? V-ar interesa un astfel de joc? Nu, nu cred că sinceritatea rezolvă totul. Pe de altă parte, nu cred că din textul meu se vede vreo nostalgie după „mesaj”.
@d.Cred că alăturarea dintre matematică și teatru/literatură pe care o faceți e un pic forțată. Ce reproșez eu genului de teatru pe care îl comentam e de cu totul altă natură decît ce reproșează matematicienii snobi (nu eu) lui Erdos. În paranteză fie spus, aș vrea eu să pot scrie măcar un articol „elementar” a la Erdos… Pe de altă parte, dumneavoastră deplasați problema. Eu nu am pus în discuție subiectul „simplu”, ci modul simplist de a prezenta subiectul, lipsa de subtilitate.
Am vazut ca polemica de aici este continuata pe facebook, in ograda lui radu afrim. Dintre comentariile de pe facebook, am retinut interventia lui ionut cristian grama, care ii reproseaza lui afrim ca, de multe ori, in spectacolele sale comicul e prea gros pt gustul lui si ca jocul unor actori este lipsit de subtilitate. Si eu cred ca ionut grama are ceva dreptate, iar punctul sau de vedere se intilneste cu opinia dlui ornea. Intre timp, am vazut un spectacol al lui afrim care mi-a produs o imensa dezamagire, iar printre cauzele dezamagirii mele se numara si ce spune ionut grama. Stiu, mai ales de la eugen ionesco, comicul nu e bun decit daca e ingrosat, dar, cind ingrosi prea tare, in locul comicului ramine doar o tusa groasa, dezgustator de groasa, cu rol de tehnica de soc de 2 lei. Din cauza asta sunt tare suparata pe afrim si pe criticii care au inchis ochii la alunecarile inestetice ale lui afrim. De jocul lipsit de subtilitate al actorilor nici nu vreau sa mai vorbesc, ca sunt tare suparata.
Imi pusesem un plasture pe gura mea de furnica agresata si bulversata, sa nu ma mai aflu in treaba, ca deja am scris cam mult, dar musai sa mai zic ceva, altfel innebunesc. Si cred ca nime nu are interesul sa scape in lume o furnica nebuna, vaz ca abia faceti fatza gripei porcine si megaporcinei campanii electorale.
Voiam sa va zic ceva despre profunzime si despre ce cred eu ca ar trebui sa asteptam de la relatia noastra cu teatrul, sau cu literatura, ca sa ii fac placere dlui bogdan suceava, sau cu orice forma de exprimare artistica misca prin batatura voastra. De cite ori asteptam ceva PRECIS de la teatru/arta, apare riscul de a limita imaginarul, de a reduce libertatea creatorului la o vorba goala. Comunistii au inclus teatrul in campania lor de formare a omului nou, om nou pe care uneori il asociau cu OMUL PROFUND/ADEVARAT/PREOCUPAT DE MARILE PROBLEMELR ALE OMENIRII/samd. Tocmai pt ca asociau teatrul cu diverse functii si voiau un teatru SANATOS, care sa contribuie la purificarea noastra de elementele retrograde/nesanatoase, tocmai de-asta, in comunism, s-a acumulat o imensa maculatura care, evident, astazi nu mai spune nimic. NU mai spune nimic nici omului plat nici aluia profund.
Asa stind lucrurile, dupa capul meu de furnica, eu cred ca relatia noastra cu teatrul/arta tre sa fie motivata doar de nevoia unui dialog autentic, pe orice tema, fara tabuuri. Daca o piesa de teatru este bine scrisa&daca un spectacol este bine facut si au forta de a provoca un dialog autentic cu cititorul/spectatorul, at piesa&spectacolul vor fi de mare actualitate – azi, miine si peste o mie de ani. Valoarea&profunzimea in teatru/arta nu sunt date de tema, ci de SUBIECTIVITATEA celui ce se confesează si de SINCERITATEA lui in dialogul cu sine si cu altii. As putea sa va mai spun vrute si nevrute pe tema profunzimii, dar nu vreau s-o mai lungesc si o sa va las pe mina unui amic celebru, nu ca nenorocita de mine. Cum, pt mine, a fi profund inseamna A FI MEREU ACTUAL (asa cum mereu actual este cehovul invocat de dl ornea), v-as intreba : ce inseamna la urma urmelor sa fii actual? La aceasta problema a actualitatii, eu am un raspuns de mare autoritate, marca eugen ionesco : ceea ce vine din strafundul meu, nelinistea mea cea mai adinca este lucrul cel mai popular, zicea ionesco, cel mai actual/profund, zic eu, furnica obsedata. Am zis obsedata, pt ca nelinistile adinci de care vorbeste ionesco se mai numesc si obsesiile creatorului, iar obsesiile astea sunt mereu aceleasi, vechi si batatorite : singuratatea, spaima de batrinete sau spaima carnii in limbajul filozofului, prietenia, iubirea si chinurile ei, dorinta de putere, samd. La aceste obsesii vechi de cind lumea, creatorii nu fac decit sa adauge angoasele vremii in care traiesc. Exact asta a facut si dramaturgareasa din lituania care a scris lucia patineaza, si a scris/o foarte bine. Laura Sintija Cerniauskaite o cheama pe dramaturgareasa, m-am gindit ca tipa merita sa ii caut numele si sa i-l scriu si uite ca l-am scris. Exact asta a facut si radu afrim cind a adus/o pe scena ro pe lucia din lituania. Daca despre piesa laurei sintija va zic eu ca e bine scrisa, despre spectacolul lu afrim zice chiar dl ornea ca e bine facut. Si, atunci, din ce cauza ar fi teatru plat ce fac laura sintija cerniauskaite&radu afrim? Si totusi dl ornea are dreptatea lui, dar nu in cazul luciei, care patineaza spre lucruri profunde si vechi de cind lumea, iar afrim a facut/o sa patineze cu inspiratie/gratie.
Intr-adevar aceste idei merita discute mai amplu dincolo de temutul 2012 :-). Si pe mine ma intriga demult ce inseamna \”a fi profund\”. Mi se pare un cuvant periculos, neclar, care in mana criticului de arta este o scuza pentru a urca sau cobori nejustificat o opera. Fie ca arta se numeste literatura, muzica, teatru sau matematica.
Cred ca fiecare opera se scrie in cheia care i se potriveste, poate intr-un cotidian banal sau poate intr-un luxuriant decor intelectual.
Dar sa vedem cateva exemple.
Oare nu ne asteptam de la un Carver sa scrie o nuvela de cinci pagini despre un somer din Alabama care taie ceapa marunt timp de o ora, iar pana la final sa gaseasca firele rosii si sa deschida spre infinit, sa arunce povestea in generalitate? Si sa fie citit inca 2000 de ani.
Oare de ce Erdos nu este considerat profund, mai ales in locuri gen Paris, unde este privit doar \”cu simpatie\”? Pentru ca este opusul absolut al lui Grothendieck, insasi definitia profunzimii, decretata prin exemplu. Ma intreb daca au citit ceva de Erdos, care are o forta tehnica tulburatoare. Si poate dovada acestei erori este ca jumatate din matematica si informatica actuala descind direct din opera lui Erdos. De ce se confunda o demonstratie triviala care implica coomologie cu ceva profund, iar o demonstratie neelemntara foarte dificila \’neprofunda\’. Anumite domenii matematice cum ar fi teoria analitica a numerelor sau combinatorica, necesita delimitari crude, tehnici elementare, nu au un nivel ridicat de algebrizare, nu poti defini coomologie :-). E curios cum demonstratia lui Wiles e considerata profunda desi o inteleg mai putin de 10 oameni, dar tocmai de aceea e considerata profunda.
Revin, ce inseamna profunzimea? Lipsa de transparenta+ aroganta intelectuala+ ceea ce nu intelegem+ ruperea legaturii cu realitatea? Sau ceva impus de o autoritate in domeniu, model care apoi va fi urmat de multi altii si va mosteni calitatea de profund. Ar trebui clarificat.
Si eu caut in arta complexitate, dar si armonie. Pentru ca e intr-adevar foarte greu faci o carte geniala si accesibila, s-au scris doar cateva, exact cele care continua sa fie citite si azi…
De ce sunt atrasi tinerii de aceste subiecte simple? Imi permit cateva raspunsuri.
a) cel mai banal: asta e lumea in care traim si omul are inclinatie spre concret (dar sa nu ne multumim cu raspunsul asta).
b) mi se pare mie sau se defineste un nou tip de intelectual? Mi se pare o intrebare cruciala. Noul intelectual pare sa nu mai citeasca clasici (si e pacat, de acord), dar pare sa dispus sa citeasca sute de ore despre economie,evolutionism, inginerie, sa se angajeze in debate-uri interminabile despre copyright, free software etc., generatia Dawkins. Este o impresie ca exista o bariera intre intelectualul clasic si acest nou tip de om inteligent?
c) Hemingway spunea ca literatura este truda de a pune dupa fiecare cuvant cuvantul care urmeaza. Nu cerea mai mult. Mi se pare cinstit, desi e greu sa inveti sa apreciezi asta.
d) Lumea in care traim este digitala, in sensul precis ca se poate descrie cu siruri de 0 si 1. Adica vreau sa spun ca natura este digitala. Acum ceva vreme von Neumann si Turing si-au dat seama de chestia asta si au avut cateva idei simple despre cum sa calculezi (care nu ar fi trecut neaparat drept profunde in matematica, ele pot fi intelese si de catre un elev de liceu).
Si cu timpul s-au dezvoltat toate mijloacele astea electronice care dezvaluie lumea asa cum este ea, ca si o insiruire confuza de 0 si 1.
De fapt, precizarea dlui Liviu Ornea de Vineri, 13 Noiembrie 2009, 23:10 – este adevarata pentru intreaga literatura care se produce azi. Nu intereseaza informatia bruta, ci o interpretare care sa adauge viziune si profunzime, cu un grad de generalitate deloc trivial. Discutia e mai ampla si, daca sfarsitul lumii nu vine in 2012, poate vom avea ocazia sa discutam pe termen lung despre ideea asta…
Va multumesc pentru comentarii. Nu nma pot abtine sa observ ca ati scris mult mai mult decit mine, felicitari!
Eu credeam ca am fost destul de clar, dar sa incerc, totusi, sa mai explic. Sigur ca singuratatea, plictisul in doi etc. sint teme importante, grave. Si drogurile, si violenta in familie si intoleranta si multe alte probleme ale lumii contemporane. Dar le stiu. Astept de la teatru, ca si de la literatura, mai mult. Nu doar enuntarea lor directa, chiar daca impanata cu poezie. Si Cehov tot despre singuratate vorbeste si despre frica de moarte si de batrinete. Dar altfel, mai subtil, mai invaluit. Nu ma intereseaza teatrul care imi arunca adevarurile astea in fata. Pentru asa ceva am ziare, filme documentare, orice altceva. Direct fiind acest fel de teatru (de text, mai ales) nici nu este foarte profund. Ramine la suprafata. De la teatru, astept mai mult. Asta voiam sa spun prin acel „nu spune prea mult”.
Nu pretind ca am dreptate, nu cer sa fiti de acord cu mine. Spun si eu ce cred (vedeti si mai vechile mele „Nu” si „Triumful talentului”, tot in Obs.)
L.O.
In ce priveste teatrul lui zholdak, pt ca ati vorbit de teatrul plat, eu as pune in discutie si teatrul FORTZAT/scremut, doar-doar o iesi ceva care sa-i abureasca pe spectatori si critici. Teatrul fortzat/scremut al lui zholdak a reusit a/i aburi doar pe unii critici, care la rindul lor au incercat sa ii abureasca pe spectatori, care, din cite ati povestit, nu s/au lasat aburiti si au iesit din sala. Bravo lor. Dnei Modreanu, care, prin aducerea lui zholdak in fnt, a incercat sa ne abureasca, nu stiu ce sa ii transmit.
S-a scris destul si s-a scris frumos despre lucia patineaza, daca ii intrebati pe cronicarii in cauza cum a fost experienta relatiei cu spectacolul asta, cred ca ar raspunde ca Florin Rares Tileaga: usor de vazut, greu de povestit. Greu de povestit, pt ca poezia nu se povesteste. Poate din neputinta asta de a povesti poezia din lucia patineaza vine si tentatia de a spune NU E MARE LUCRU de povestit, in traducerea dvs : lucia patineaza nu spune mare lucru. Or spectacolul spune totusi o poveste despre plictis si despre spaima de a ramine singur pe gheata/in viata. Doua LUCRURI MARI, pen ca sunt perene si adevarate, doua lucruri vechi de cind lumea/imposibil de izgonit mai ales din viata noastra moderna si postmoderna. Iar a vorbi despre plictis si spaima de singuratate inseamna, dupa dvs, a nu spune mare lucru. Se pare ca in eroarea autoarei piesei din lituania (are un nume imposibil, nu/l stiu a scrie si nu/l mai caut …) si in eroarea lui afrim a cazut si baudelaire, care credea si el ca „plictiseala are inca atitea lucruri sa ne spuna”. Are mai multe de spus decit toti regii, dictatorii si razboiaele lumii. Apoi, lucia patineaza mai este o poveste despre momentele noastre de alunecare, despre care nu ar trebui sa ratam ocazia de a vorbi/a le psihanaliza, pt ca e vorba de momentele cind suntem noi insine, cu toate pacatele noastre la vedere. “ Nu sintem noi insine decit atunci cind alunecam, cind ne urmam inclinatia” … credea si Cioran, si nu intimplator l-a frecventat afrim, ca apoi sa ajunga la intilnirea cu autoarea din lituania. Si nu e om sa nu fi alunecat, macar o data, doar o data in viata lui.
Sunt convinsa ca teatrul plat/fara profunzime este la el acasa pe multe din scenele ro, dar nu pe scenele unde afrim isi construieste poemele sale teatrale. Carevasazica, lucia lui afrim nu are cum sa patineze sub semnul teatrului plat, nu are!
Cred ca am ajuns bulversata de numa numa din cauza citorva contradictii din textul dvs. Spuneti ca tot ce face afrim, inclusiv cum o face pe lucia sa patineze, este impregnat de poezie, dar spectacolul NU SPUNE MARE LUCRU. Pai cum vine treaba asta? Mergind pe logica dvs, teatrul lu afrim poate fi definit astfel : e usor a face poezie pe scena cind nimic nu ai a spune. Chiar credeti ca poti fi un poet al teatrului fara a avea ceva de spus/fara a spune mare lucru?! Daca admitem ca lucia patineaza ca proasta si nu spune mare lucru, atunci ea patineaza si fara urma de poezie, sau poezia lu afrim este de 2 lei, dar atunci ce face el pe scena nu se mai poate numi poezie. Cum iesim din fundatura teatrului plat pe care patineaza lucia, dle Ornea? Poate gasim o iesire, daca incercam sa vedem ce spune, la urma urmelor, povestea luciei care patineaza si porma vedem daca ce ne spune ea este sau nu MARE LUCRU. Am mirosit bine, am gasit in textul despre turandot glontul pe care sa-l trag in teatrul plat, sper sa nimeresc unde trebuie. Este vorba despre convingerea dvs ca povestile ca turandot contin ceva adevarat, peren, un ceva adevarat si peren pe care nu il vedeti in povestea luciei care patineaza si nu inteleg de ce nu il vedeti. (va urma)
Dle Ornea, sunt furnica despre care iulia popovici a scris ca a dus in spate fntul si jumatate. Saptamina trecuta eram bosumflata si cocosata, si, parca nu era destul, din cauza textului dvs. despre teatrul plat am devenit si bulversata de numa numa. Dupa ce v-am citit textul despre teatrul plat, mi-am bulit tot creditul pe convorbiri tel cu amicii, in incercarea de a ma lamuri daca e de bine sau de rau ca, in viziunea dvs, lucia lu afrim patineaza sub semnul teatrului plat.
La capatul zecilor de minute pierdute, scorul era in favoarea dvs, care ati fost declarat autorul unui text de bine despre teatrul lui afrim, cel ce are o priza nebuna la tineri, si autorul unui text curajos despre teatrul lui zholdak cel fara de gust si de repere culturale. Sper ca esti de acord cu ce zice ornea despre turandot, ma intrebau amicii. Pai nu stiu ce zice, ca n-am citit ce a scris despre turandot (asta ziceam aseara), ca eu nu vreau sa mai aud de zholdak! Si nu mai vreau sa aud de regizorul asta de citiva ani, cu vreo 6-7 ani in urma, parca, i-am vazut o aiureala cu pretentii, care ne-a tiriit pe noi, spectatorii, din sala de spectacole pe hol, din hol in strada, din strada in sala, si, dupa toate trambalarile astea, eu am ramas in minte doar cu intrebarea: pen ce toata agitatia asta!? pen ce? Pt ca zholdak confunda inspiratia cu TRANSPIRATIA, si pt ca el transpira muuuult si miroase monstrous, are obsesia (singura, dealtfel) de a-i supune si pe spectatori la diverse chinuri doar pt a-i face sa transpire ca el. Bleah!
La indemnul amicilor, azi v-am citit textul despre turandot, doar pen ca mi s-a spus ca, PRIN COMPARATIE, voi intelege ce ati vrut sa spuneti prin teatrul plat. No, v-am citit, am comparat de mi-au iesit ochii din cap, dar tot nu am inteles. Sper sa nu va suparati pe mine, sint nu doar o furnica cocosata si bulversata, dar si epuizata. Sa va spui ce n-am inteles: treaba asta, includerea luciei patineaza in categoria spectacolelor care plac enorm, desi NU SPUN MARE LUCRU!!!! Asta nu inteleg eu, care sunt MARILE LUCRURI pe care le spune teatrul profund, spre deosebire de teatrul plat in care s-ar scalda lucia patineaza?!
Ma mai gindesc si revin, am nevoie de ceva timp de reflectie, dupa ce v-am citit textul despre turandot, pt care va felicit si in care simt/miros eu ca o sa gasesc munitia cu care sa va fac harcea-parcea teoria teatrului plat …