Totuşi, unii dintre noi preferă să trăiască printre ei…

Zero grade kelvin e scris de un neosituaţionist, care-ar putea foarte bine să facă parte din mult controversatul Comité Invisible (vezi opusculul L’Insurrection qui vient, Ed. La Fabrique, Paris, 2007). Romanul e o încăpere largă, atît cît să cuprindă o lume şi-un timp. Lumea e a imigranţilor din Noua Zeelandă şi n-are adjective. Timpul e al despărţirii de iluzii şi de prezent. Încăperea are două ferestre, concepute pe pereţi opuşi (la începutul poveştii şi la sfîrşitul ei), ce stau întredeschise pe tot parcursul vieţilor care se petrec înăuntru. Dau spre o altă lume – aseptică şi sceptică –, într-un viitor amorf, unde Cei cu Feţe Moi trăiesc într-o „lumină rece, chirurgicală“ şi, apoi, dispar prin sinucidere asistată. Îşi ard creierii voluntar prin vizionarea unui „film al morţii“. „La început imaginile erau lente, inteligibile, dar apoi accelerau ca un film care o ia razna […] şi atunci vedeai pentru o secundă-două un pîlpîit stroboscopic neinteligibil şi apoi un flash orbitor care marca arderea creierului.“ Imaginile sînt groteşti, obscene, demente, delapidante.   Adrian SCHIOP, Zero grade kelvin, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 256 p.   De partea cealaltă a ferestrelor, spaţiul e claustrofob, însă lumea e încă palpabilă şi plină de iluzii. Oamenii […]