BIFURCAŢII. Şcoala. Ce rămîne

Vînzoleala asta din jurul Legii învăţămîntului, avalanşa de „idei înnoitoare“, comparaţiile pe care le fac unii şi alţii, cu ce era „pe vremea mea“, invită, printre altele, la rememorări. Că unii au o memorie îngrozitor de selectivă, că alţii edulcorează totul pînă la îngreţoşare nu m-ar deranja, dacă imaginea asta mult falsificată despre şcoala dinainte nu i-ar conduce la concluzii pripite care se traduc, apoi, în articole de lege. Iată, nu de mult, era mare fierbere cu orele de sport. Se fac prea puţine, s-au tot redus, e o dramă, se-ngraşă poporul român, după ce că se dă în vînt după McDonald’s, nici nu se educă fizic. Şi, evident, înainte era altă socoteală, sportul avea locul lui în programă, mîncam şi trăiam sănătos. Fac parte dintr-o generaţie care avea două sau trei ore de sport pe săptămînă. În generală, de multe ori îl făceam în clasă, sala de sport era ocupată, şi făceam un fel de sportul minţii, adică jucam jocuri de atenţie gen aş mînca o portocală; de ce una şi nu trei? sau de cultură generală şi perspicacitate: Fazan (pe animale, pe ţări sau, cel mai dur, pe terminaţii).   În liceu, chiuleam cît puteam şi nimeni nu […]