BIFURCAŢII. Şcoala. Ce rămîne
- 30-04-2010
- Nr. 522
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 3 Comentarii
Vînzoleala asta din jurul Legii învăţămîntului, avalanşa de „idei înnoitoare“, comparaţiile pe care le fac unii şi alţii, cu ce era „pe vremea mea“, invită, printre altele, la rememorări. Că unii au o memorie îngrozitor de selectivă, că alţii edulcorează totul pînă la îngreţoşare nu m-ar deranja, dacă imaginea asta mult falsificată despre şcoala dinainte nu i-ar conduce la concluzii pripite care se traduc, apoi, în articole de lege. Iată, nu de mult, era mare fierbere cu orele de sport. Se fac prea puţine, s-au tot redus, e o dramă, se-ngraşă poporul român, după ce că se dă în vînt după McDonald’s, nici nu se educă fizic. Şi, evident, înainte era altă socoteală, sportul avea locul lui în programă, mîncam şi trăiam sănătos. Fac parte dintr-o generaţie care avea două sau trei ore de sport pe săptămînă. În generală, de multe ori îl făceam în clasă, sala de sport era ocupată, şi făceam un fel de sportul minţii, adică jucam jocuri de atenţie gen aş mînca o portocală; de ce una şi nu trei? sau de cultură generală şi perspicacitate: Fazan (pe animale, pe ţări sau, cel mai dur, pe terminaţii). În liceu, chiuleam cît puteam şi nimeni nu […]
Domnule Ornea,
Eu sunt nascut in 1985, aici, mai aproape de zilele noastre, dar ati fi uimit de cat de asemanatoare ne sunt unele amintiri scolare.
Nu ştiu dacă românii vor fi mai sănătoşi făcând mai mult sport, probabil că da. Ştiu sigur că după o anumită vârstă lipsa de mişcare poate fi fatală. Nu este normal ca eu, la 56 de ani, să fac mai mult sport decât un copil sau adolescent. Şi cum rămâne cu ” MENS SANA IN CORPORE SANO” ? Să fi avut grecii o idee greşită ? Nu prea cred.
Faptul că nu orele de desen v-au apropiat de muzee şi nici cele de muzică de sala de concert ar putea fi urmarea firească a prezenţei la catedră a unor neaveniţi. De fapt aici este problema învăţământului din România. Şcoala nu poate fi de o calitate mai bună decât calitatea profesorilor ajunşi la catedră unii copiind, alţii dând mită, alţii minţind şi foarte puţini prin forţe proprii şi având întradevăr har. Un profesor bun poate schimba destinul unui copil. Unul prost la fel. Dar în sens invers.
Primul pas ar fi evaluarea corectă a cunoştinţelor elevilor, pentru a şti de unde plecăm. Următorul pas ar fi evaluarea şi mai corectă a profesorilor inclusiv a celor care conduc destinele învăţământului pe plan local.
Nu în ultimul rând trebuie să se ţină seamă şi de aşteptările părinţilor şi copiilor.
Tot învăţământul are ca obiect elevii şi studenţii şi nu profesorii şi nemulţumirile lor. Profesorii vor putea fi nemulţumiţi atunci când rezultatul muncii lor va fi altul, când nu vor mai exista examene cumpărate ca la târg la toate nivelele.
Atâta timp cât orice diplomă şi orice doctorat se cumpără nu avem nici o şansă să vedem rezultate mai bune.
Cel mai mult am jucat fotbal in timpul orelor de atelier. Cred ca era in primul meu an de liceu, 1984-1985, imediat dupa campionatul european la care nationala a duduit in atac cu tandemul Coras-Camataru (chestiune care a lasat urme adanci in imaginarul nostru abia iesit din medievalitatea indusa de apropierea Turnului Chindiei). Cat de utile si placute au fost orele noastre de atelier, ca la noi poate numai in adolescenta de antrenamente intensive ale lui Lionel Messi; de-ar fi sa ma intorc in timp, direct spre toamna aceea as migra. Nu stiu cum era la liceul Sf. Sava, dar tare mi-e teama ca prin alte parti se aplica orarul.