POVESTIRI DIN STRADA MICĂ. Securea

Traian privea spre vîrfurile mestecenilor stînd pe spate în iarba răcoroasă şi cu fir subţire a pădurii, întretăiată de pături de frunze uscate. Se întreba ce i-o mai aduce lui bunul Dumnezeu. Căci pînă atunci, cînd stătea plimbînd dintr-o parte în alta a buzelor o mlădiţă de coada şoricelului, întinzînd mîna arareori după cîte o mură din grămăjoara strînsă alături, pe care o mesteca fără a lăsa mlădiţa dintre buze, Dumnezeu îl dăruise cu bune. Nu şi lumea, dar Dumnezeu da. Se născuse în 18 noiembrie 1917, într-o familie săracă, din cătunul Aroneşti, răsfirat pe o pantă a Muntelui Mare din Apuseni, arondat comunei Bistra, de pe Arieş, într-un neam sărac de ţapinari. Tatăl său îl făcuse în răstimpul scurt al unei permisii primite pentru fapte de arme în Galiţia, în armata chesaro-crăiască. Nu-l mai văzuse decît în poza făcută în uniforma cenuşie de soldat al imperiului, dar mama îi spunea de copil că, dacă vrea să-l vadă pe taică-său, să se uite în oglinda mică, aşezată în ramă din lemn de trandafir, pe care o ţineau pe colţarul cel bun din cameră. Ţapinar era şi el, ca tata, vînjos ca paltinii înalţi pe care îi dobora şi din cîteva […]