BIFURCAŢII. Cartea cu prieteni: Geo

Pe Geo Nan l-am cunoscut în 1993, toamna. Eram la Bruxelles, cu o bursă postdoctorală. Pe acelaşi etaj pe care se afla o parte a departamentului de matematică, era şi un culoar cu birouri ale fizicienilor. Figura unuia cu care mă intersectam adesea la lift îmi părea cumva cunoscută, un brunet înalt, creţ. L-am urmărit într-o zi pe culoar, să-i văd numele pe uşa biroului. Sandu Popescu. Intru. „Liviu Ornea, de la Bucureşti“, zic. „Sandu Popescu, Tel Aviv.“ Nu ne cunoscusem. Dar avea un aer care-mi era familiar. Sandu era produsul perfect al satului global. Mamă evreică, tată creştin-ortodox-ardelean, căsătorit cu o unguroaică de vieille souche, catolică din Oradea, emigraţi în Israel. Aveau o fetiţă, Alma, uşor derutată de situaţie: vorbea ungureşte cu mama, româneşte cu tata, ivrit la grădiniţă în Israel, franceză – la grădiniţa din Bruxelles. După vreun an, se mutau la Boston. Alma se specializa în engleză. I-am reîntîlnit, peste cîţiva ani, la Roma: Alma o rupea şi pe italiană. Sandu era, la Bruxelles, singurul amic pe care puteam să-l vizitez, să mai scap din austerul cămin, al unui centru sportiv, în care locuiam.   Într-o seară, apare un văr de-al lui din Timişoara, împreună cu un […]