Scrisori apocrife
- 19-11-2010
- Nr. 551
-
Corneliu Baba
- Arte
- 0 Comentarii
Maestre drag, La răscruce, de-o vreme, aura echivocă de relicvă-mpăgînită din jurul casei cu castan e stinsă-ntr-un întuneric uşor străveziu si neliniştitor. Doar trandafirii din grădină încă nu renunţă, roşind cu aceeaşi discreţie, ca atunci. În fapt, timpul nu mai trece pe nicăieri cum îl ştiaţi, deşi la fel de neînduplecat; e parcă mai fărîmicios, mai aplecat către rutină şi-l risipesc la rîndul meu, pînă spre limitele inconştienţei, ca pe vremea zborurilor înalte; pînza căreia nu-i las răgaz, e încă pe şevalet de aproape doisprezece ani. Sfiindu-mă să vă scriu de ce o tot reîncep, ezitasem, dar nu mai pot amîna: sunt îndoielile legate de acele eterne adevăruri slujite o viaţă; crezusem şi-n coexistenţa solidară a criteriilor necesare desăvîrşirii, cu cele ale judecăţilor de valoare. Livrescul criteriilor, disocierea acestora de limite, dar şi adevărurile ce se dovedesc mereu supoziţii, sunt pricini suficiente pentru a mă-ndepărta de la cărarea coerenţei, nu fără reverenţă, dar şi cu majoră grijă pe unde trec. Rigorilor nescrise, mai anevoios de abătut, cred că le-ar fi de găsit echivalenţe care să perpetueze ocrotirea vechilor adevăruri, împotrivindu-li-se însă totodată, prin mijlocirea paradoxalei autorităţi, cea care mediază negocierile la zidirea frontierelor dintre prezent şi trecut, spre separarea lor, […]