TEATRU. Cine mai crede în dreams?

Graffitiurile au invadat şi periferiile româneşti. Desenele sau cuvintele grafiate acoperă kilometri de gard despărţitor în gări sau la margini de cartiere. Ziduri oarbe expun arta spontană a periferiilor urbane. Deşi urmele sînt peste tot, pe artiştii anonimi nu îi vezi niciodată la lucru. Vorbesc în absenţă, prin imagini colorate, despre refuzul unui sistem, despre visul neclar al recuperării unei fărîme de frumos în atmosfera cenuşie a sărăciei. Dacă vorbim însă despre ei şi despre vieţile lor, intrăm direct în realitatea unei adolescenţe tulburi şi tulburate de confruntarea cu sărăcia, cu proximitatea violenţei, cu abandonul adulţilor, cu descurajarea şi spaima ratării.   Visele lor sînt simple: bani pentru traiul zilnic, şcoala de terminat casătepoţicăradracului într-o ţară unde mănînci mai bine la cules de căpşuni decît aici profesînd medicina; într-o ţară unde să răspunzi doar de tine şi de soarta ta, să scapi de taţii şomeri, de mamele alcoolice, de bătrîni senili pe care-i ai de întreţinut, utili doar pentru pensia cu care speri să apuci să termini liceul. Toată această umanitate eşuată între blocurile cenuşii, răpusă de disperare şi ură, e radiografiată în textul dramatic al Alinei Nelega graffiti.drimz, pe care îl semnează şi ca autor de spectacol la Teatrul […]