SEMNAL DE CARTE. Scrisoare tatălui

Pentru români, încremenirea comunismului a avut ca pandant exilul şi emigraţia, aşa cum moartea, prin nemişcarea ei, este reflexul negativ al vieţii. Unii au rămas „acasă“, dar şi-au văzut epuizată în van rezerva de posibilităţi, alţii au ales calea pribegiei, care promitea însă actualizarea unor calităţi umane – generale şi personale. Unii au ales să rămînă alături de cei dragi şi să sufere împreună cu aceştia vitregiile istoriei, alţii şi-au călcat pe suflet, lăsînd în urmă oameni, locuri, amintiri, o viaţă, pentru a o lua de la capăt şi a trăi o altă viaţă, mai autentică. Unii au reuşit să înnoade armonios prezentul şi trecutul, pentru a-şi construi un viitor cu chip uman, alţii însă au fost nevoiţi să treacă printr-o sincopă, luînd-o de la zero şi alungînd în neant fantomele trecutului. Cartea Tată, sîntem lunatici a Monicăi Săvulescu-Voudouri – publicată în limba română, mai întîi în Danemarca, apoi în Olanda, în anul 1989, şi în România, în 1993, la Editura Cartea Românească (fiind recenzată elogios, în România literară, de către Eugen Simion) – se aşază la graniţa dintre cele două atitudini amintite mai sus, fiind o epistolă adresată tatălui, cu nostalgia celui nevoit să părăsească oameni şi locuri dragi […]