TEATRU. Moartea albă şi pufoasă

În mod eronat, cineva ar putea să creadă că „moartea albă şi pufoasă“ se referă la zăpadă. Are legătură, dar nu despre asta e vorba. În piesa turcului Tuncer Cücenoglu, Avalanşa, montată de Radu Afrim la Naţionalul bucureştean, este vorba despre zăpadă şi, bineînţeles, despre pericolul pe care ea îl naşte. Am văzut-o în documentare, ştim ce uriaşă forţă de distrugere are, cum poate să facă una cu pămîntul case sau copaci, cum poate îngropa de viu un om în numai cîteva secunde, ştim că omoară încet şi dureros, prin sufocare, ştim că încercarea de a-ţi săpa drum spre suprafaţă, spre aer şi libertate, are şanse minime de reuşită. Ştim toate astea din filme, din statistici. Dar, din nou, nu despre asta e vorba. Pentru că dramaturgul turc nu a scris o piesă de genul Cliffhanger, un thriller care se termină cu happy-end (cu ceva speranţe de ecranizare), care să ţină spectatorul în tensiune pînă la finalul cînd respiră uşurat şi pleacă încîntat şi, eventual, mîndru că omul a triumfat din nou în faţa naturii. Nu, Cücenoglu nu a scris o poveste frumoasă, ci o parabolă despre frică şi efectele ei. Să le luăm pe rînd. În satul izolat de […]