FILM. Visceralitatea pasiunii interzise
VIDEO trailer Io Sono l’Amore
- 25-02-2011
- Nr. 564
-
Mihai FULGER
- Arte
- 5 Comentarii
Sînt tot mai rari acei regizori care au ambiţia, curajul şi fermitatea de a opta pentru un concept personal puternic, chiar în răspăr cu tendinţele cinematografice actuale, şi de a-l urmări pînă la ultimele sale consecinţe. Italianul Luca Guadagnino face parte dintre aceşti remarcabili regizori. Emma este o imigrantă rusoaică, stabilită în Italia de peste două decenii. Fiică a unui restaurator, ea fusese cucerită de Tancredi Recchi, reprezentant de seamă al burgheziei industriale milaneze şi colecţionar de artă. După căsătorie, Emma a renunţat la Rusia, pentru a deveni o femeie italiană. Membrii noii sale familii (i Recchi) sînt putred de bogaţi (ricchi) şi, ca atare, îşi permit să aibă propriile norme de conduită. Faptul că Emma (prenume dat de Tancredi, rebotezarea sugerînd o renaştere) a fost acceptată în această castă i-a adus nu doar beneficii (cel imediat vizibil fiind opulenţa), ci şi constrîngeri, iar ultimele transpar în rigiditatea sa temătoare. Protagonista filmului lui Luca Guadagnino este perfect conştientă că orice pas greşit ar putea s-o coste paradisul terestru dobîndit cu atîta trudă. Însă Emma renunţă la precauţii atunci cînd regăseşte pasiunea pe care credea că o părăsise odată cu Rusia şi pe care în van încercase s-o retrăiască gătind mîncărurile […]
Noh.. daca vrei cu tot dinadinsul gasesti paie in ochii oricui, domnule Iovanel. Nu ti-a spus mare lucru filmul, te intelegem si nu-ti cere nimeni sa-ti placa musai.Fiecare cu perceptia lui. Stai bland numa’ cu Ratatouille, e ca nuca-n perete comparatia. Iar cu Codul lui da Vinci, ce sa mai zic…
Daca te straduiesti, poti gasi asemenea trucuri si la Fellini,sa zicem.
In pofida numeroaselor citate din surse diverse, pt mine filmul este unitar stilistic.
Cat despre OST, poate ti-as intelege opinia daca mi-ai da un exemplu concret de secventa in care muzica e in rasparul dramaturgiei.
folosisem comparatiile in sens infamant pt „Io Sono l’Amore”, in sensul ca foloseste trucuri de desen animat sau de reclame la ciocolata 🙂
mi s-a parut prost filmul, desi are un operator de imagine f bun iar cateva scene, luate in sine (deschiderea si inchiderea, sa zic), sunt destul de interesante. multe citate (unele din cinemaul „primitiv”), dar fara unitate stilistica. apoi, sunt fan John Adams, dar muzica mi s-a parut rau folosita, in contratimp cu filmul. etc 🙂
Interesanta prima comparatie. Totusi, relatia dintre Anton Ego si Remy difera putin de cea dintre Emma (Tilda) si bucatar. 🙂
In ce o priveste pe a doua, refuz sa vad vreo asemanare dintre cele 2 filme. Oricum, modul in care este folosita lumina nu poate fi considerat original nici aici, nici acolo…
Auzi, dar ce zici de o comparatie intre scena in care Tilda Swinton mananca creveti si scena din Ratatouille in care Anton Ego se impartaseste din tocana lui Remy? Sau de o comparatie intre felul in care este folosita lumina in spatiul scenei amintite si felul in care, in Codul lui da Vinci, sunt luminate secventele care compun codurile?