BIFURCAŢII. O madlenă muiată-n votcă

Petrecerile dinainte de optzeci şi nouă. „Ceaiuri“, cum le spuneam în liceu, chiar şi mai tîrziu, cu un termen care evoca reuniunile bunicilor, cine ştie cum adoptat de noi. Mi-au revenit în memorie citind romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat. În generaţia mea, ingredientul de bază era votca. Stolichnaya. Ieftină şi negrăit de bună. Oricum, de altele, mai „selecte“, precum Finland sau Smirnov, nu auziserăm noi pe-atunci. Nenorocire! – în ultimii ani, nici asta nu se mai găsea. Cînd a început să dispară, Liana a ascuns două sticle într-un dulap la părinţi, să fie pentru cînd o muri ăla – cui să-i fi trecut prin cap că s-ar putea sfîrşi altfel? Mie nu mi-a spus unde le-a pus, ştia că n-aş fi avut răbdare. Au stat ascunse ani buni. Pe douăzeci şi doi, seara, şi-a amintit de ele şi s-a dus să le recupereze. Le-am băut cu prietenii. Dar mai era în anii aceia o votcă rusească bună, mai tare, îi zicea Krepkaia. Avea etichetă maro. Se găsea mai rar, dar, cînd făceam rost, era sărbătoare.   „A face rost“ – cuvînt-cheie în vremea dinainte. Stăteam zilele astea de vorbă cu o prietenă din Italia care îşi făcuse doctoratul prin a doua […]