CENTENAR CIORAN. Arta cuvintelor şi primejdiile stilului
Despre Emil Cioran
- 15-04-2011
- Nr. 571
-
Andrei VIERU
- Actualitate
- 3 Comentarii
Nu arareori Cioran s-a revendicat de la „sufletul slav“. Printre altele, şi-a atribuit spleenul stepei ruseşti şi deopotrivă vocaţia plictisului. Ar fi putut mai ales să evoce inteligenţa slavă şi chiar o anumită viclenie de aceeaşi sorginte. Din inteligenţă, însă, n-a făcut-o. Mă gîndesc la una dintre scrierile lui Gogol, unde se vorbeşte de o slugă care se acuza de toate relele din lume, pentru ca nimeni să n-o acuze de nimic. În faţa stăpînului, i-o lua întotdeauna înainte cu reproşurile, grăbindu-se să şi le facă singură ea însăşi. Este cam ceea ce face Cioran în faţa stăpînului său – îl am în vedere pe cititor, fie el real sau imaginar. „Sînt un filozof-urlător“ Cioran se revendică de la toate tarele şi de la toate eşecurile posibile şi imposibile, se laudă cu ele, ştiind că lumea nu e înclinată să-i mai copleşească pe oameni cu reproşurile pe care aceştia şi le fac singuri. Aşadar Cioran se acuză pe sine pînă la exces, fără nici o modestie. Se simte că-şi iubeşte cu tandreţe defectele şi înfrîngerile, că le exagerează însemnătatea, ba chiar că, adesea, le mai şi inventează. „Nu ne mărturisim defectele decît din vanitate“, scria La Rochefoucauld. Ce s-ar putea […]
Oarecum contrar asteptarilor suscitate de titlu ( in ce ma priveste, o expunere de metoda si rigoare) am trait o lectura decrispanta , tihnita, a unei insemnari in ton rapsodic (cu program …sinesteziant ) pe o tema ce invita indeobste la crispare. Rapsodismul are meritul de a face din maniacalul obsesiv calomniator al universului si al Demiurgului (necumsecade…) o instanta frecventabila, agreabila. Nu stiu in ce masura sint interpelat de cuprinderi cum e cinismul (in fond un “-em” : moralem, idiologem , – vezi phonem, morfem, lexem- unitate minima de sens moral ori ideologic a unei mai comprehensive “paradigme” relativizante) usw, atita vreme cit Cioran a fost in stare sa produca formula exercitiilor de admiratie, fie ea si prin mimetism, tragind cu coada ochiului spre San Ignacio. A la longue, singuratatea urlatorului de cursa lunga nu este cea care trebuie pusa in pandant cu “maladia uitarii”; pandantul acesteia din urma e hipermnezia urletului.
Andrei,
Textul este si mai incitant dupa cativa ani de la prima lectura. Si, mi se pare ca versiunea in limba romana suna chiar mai bine decit cea originala ( à mon avis ).
Prin desăvârşirea silistică, prea admirată de filologi, Emil Cioran a forţat de fapt gândul să se elibereze de cartezianismul nemetaforicei limbi franceze. Corectă intuiţie: retorica automatizează gândirea. În definitiv, binele-adevărul-frumosul sunt indisolubila jumătate exclusivă a răului, falsului şi urâtului.Victima terţiului exclus, Emil Cioran este şi autopsierul şi cadavrul raţionalismului – ultima mare jumătate de “adevăr-uire”. Căci nu există frază şi nici judecată în care silogismul să realizeze sens fără metaforă intuitivă, fără terţiu inclus, astfel încât “ilogica” activată să lanseze, prin continuitatea care caracterizează activitatea mentală, puntea peste cele de nearticulat, logosul inedit al creativităţii. Transcendenţa, aşadar, nu se află nici înaintea primei cauze, nici după efectul efectelor, ci “între”, inclusă ca intuiţie în black-box-ul metaforei, unde se petrece minunea regenerării gândirii. Cum auto-creaţia metaforică nu numai că ne eliberează de propria mentalitate, cum prin paritatea participării în procesul metaforizării părţile creează libertate, dilema libertate-egalitate confirmă impasul terţiului exclus, al raţionalităţii. Drama lui Emil Cioran nu este cea a ne-activităţii, ci a inapetenţei – cum i-a tot reproşat Petre Ţuţea – faţă de crezul creativităţii.