ISTORIA DIN CUTIA DE PANTOFI. Sfertul de ceas al rătăcirii

 La hanul cu nume ciudat „La depozitul turcesc“, proprietarii M. Grimbaun & Weis aveau, conform anunţului de scoatere în arendă, pe lîngă sufragerii, camere pentru „pasageri“, grajduri „pentru 200 de cai“ şi o „pivniţă mare“. Anunţul, publicat în  Tmsw. Ztg.1856;260, din fişa 3716 a Fondului Deleanu al Bibliotecii Academiei, filiala Timişoara, dezvăluie ceva care ne-a fost familiar tuturor celor care am trăit în copilărie în casă cu sufragerii, dormitoare, poate grajduri mari şi, desigur, pivniţă: locul magistral cu umbră, întuneric, răcoare de criptă şi, mai ales, mirosuri: de la miresme la duhori stătute, de la Proust la Bruno Schulz, de la Bachelard la ontologia vieţii trăite acolo preţ de un sfert de ceas. În „pivniţa mare“ unde totul este altfel! Tărîmul dulceţurilor, al butoiului cu varză murată, al celui mititel cu ţuică adăpostită între doage din lemn de dud. Totul acolo, în copilărie, în sfertul de ceas al rătăcirii, alunecând spre ontologia mirosului – sursă a unei anume frumuseţi: cum spune Baudelaire, în pivniţă stă ascunsă „la définition du Beau, – de mon Beau“ (Baudelaire, Journaux intimes, fusées – mon cœur mis à nu, 16) – un amestec de ceva vag, care este „quelque chose d’ardent et de triste, quelque […]