O şansă, poate mai multe
- 04-11-2011
- Nr. 599
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Editorial
- 6 Comentarii
Scriem aceste rînduri cu puţin timp înainte de închiderea ediţiei print a revistei. Ni se împleticesc mîinile pe tastele calculatorului şi nu ne găsim cuvintele în faţa ecranului. Lumea nu este nici mai bună, nici mai frumoasă, nici mai chibzuită de cum am lăsat-o în tinereţea noastră, atunci cînd credeam că după Ceauşescu vom avea o Românie prosperă şi oamenii vor trăi un autentic sentiment al prieteniei şi al solidarităţii. România anului 1990 – cu toate mineriadele – parcă avea ceva dintr-un început în care puteai să ai încredere şi te puteai gîndi că sînt atîtea lucruri de făcut, de construit, de aşezat. Părea o lume bezmetică, atunci, în 1990, dar era doar haosul primordial, ca să folosim cuvinte mari, din care ar fi trebuit să se desprindă fîşii de lumină. Astăzi, iluziile de început s-au spulberat. Drumul e mai lung şi pare că nu are capăt, istoria ne dă mereu brînci către un punct zero. Combatem la gazetă, ascultăm mereu şi mereu moara de vorbe din fiecare seară, de la televizor, care, de fapt, nu ne spune nimic, vedem cum puterea se lăţeşte şi opoziţia nu oferă siguranţa unei căi de urmat, vedem violenţă (verbală şi fizică), oameni […]
Eu as indemna la modestie si echilibru in toate domeniile vietii. Cat despre cazul suporterului violent, nu pot sa nu-mi aduc aminte de Ortega y Gasset, Psihologia multimilor. Trebuie cautate explicatii psihologice. E in natura umana sa ne revoltam, uneori mai violent decat e cazul. Ne revoltam mai ales cand avem sprijinul, macar moral, al celor din jurul nostru, fie ei necunoscuti noua. Consider ca educatia – nu doar lectura – schimba o societate in (mai) bine. Am incredere ca Romania va fi un loc mai bun de trait dar, din pacate, nu in viitorul apropiat. Pentru propria sanatate, am ales sa emigrez cat mai departe. Poate parea paradoxal, dar patriotismul meu creste pe masura ce ma indepartez de Romania. Caut si voi gasi solutii sa-mi ajut tara, familia si prietenii ramasi pe baricade.
Rezistenta culturala se facea in adevartul inteles al cuvintului « rezistenta », pe vremea comunista. (carti si dicuri pe sub mina, care treceau cu greu granitele, ascultat europa libera, etc). Singura diferenta ar fi ca acum o puteti face pe fata, in indiferenta totala a vecinilor, familiei, prietenilor si a conducerii. Problema, din nefericire nu e asta. Problema este ca un presedinte ca T.Basescu, este perfect reprezentativ al tarii. La un popor (mase) grobian(e)-un presedinte grobian. O sa vina curind altul, si o sa fie si el reprezentantul poporului roman…
Ovidiu, te înţeleg, eu însămi am părăsit (temporar) România cu un amestec straniu de revoltă şi lehamite. Dar cred că e limpede pentru toată lumea că de ceva vreme încoace turnul de fildeş are ferestrele la stradă şi retragerea contemplativă e mai degrabă o proiecţie nostalgică decât o opţiune. Poate că una dintre bolile de care suferă societatea românească este aceea că implicarea se confundă mult prea des cu voinţa de putere, iar spaţiul public cu o arenă în care au loc confruntări, nu dialoguri. Nu cred că greva sociabilităţii ne lipseşte, ci mai degrabă un mod de a pune capăt grevei solidarităţii care durează de atâta timp, încât a devenit normă. Ar cam fi timpul să amenajăm o zonă în care se aplică alte reguli.
Păi pot duce paralela mai departe: și pe vremea când se făcea „rezistență prin cultură”, jocurile politice, electorale etc. erau cât se poate de decise, pentru foarte multă vreme.
Inițiative pozitive? Tentativele lui Remus Cernea de a schimba ceva, pe plan civic ori politic, cum vrei să-i spui; platforma CriticAtac, ca spațiu în care auzi niște voci care nu sunt din „establishmentul cultural”. Sunt primele exemple care îmi vin în minte, dar până la urmă nici asta nu e așa de important: hai să zicem că într-adevăr n-ar exista absolut nimic care să poată fi numit în mod satisfăcător „implicare”, hai să zicem că nu e nimic bun, nicăieri. Soluția la asta nu e în niciun caz să ne retragem acasă, să citim o carte și să bem un pahar de vin. Ce facem? Ne retragem (noi, „cei buni”) într-un turn de fildeș? Da, e fundamental un răspuns la fel de invidualist și egoist ca tot ceea ce ne deranjează în spațiul public, pentru că și alea tot din individualism se trag. Și nici nu are cum funcționa cu adevărat, pentru că ești nevoit să interacționezi cu lumea „de afară”: închizi televizorul, dar pe copil cred că tot trebuie să-l trimiți la școală, ca să dau un singur exemplu. Mai mult, nu văd de ce nu e ok să nu scriem manifeste ori îndemnuri la luptă, dar e ok să scriem îndemnuri la a ne retrage cu toții la casele noastre.
Cât despre individul ăla care l-a lovit pe Galamaz: asta e picătura care umple paharul? Huliganism sportiv există de când lumea, la noi și aiurea, doar că de obicei găștile de suporteri se bat între ei, din motive la fel de stupide. Și o să se bată și dacă „închidem televizoarele”, dar mi-e să nu uităm asta dacă ne retragem în turnul nostru de fildeș și apoi să ne prindă la mijloc când ieșim să cumpărăm pâine în zi de meci.
@Cristian Cercel
Dupa ce am scris nenumate editoriale in care am analizat, sper ca intr-un spirit critic, evolutia politica din Romania, dupa ce am scris – uneori, fara crutare – cu nume si prenume, despre Traian Basescu si actuala majoritate parlamentara, cred ca multe cuvinte n-au nici o putere ca sa influenteze, in vreun fel, situatia. Tare ma tem ca jocurile politice, electorale, configurarea establishmentului cultural este decisa pentru multa vreme.
Mai avem din cind in cind cite un moment de gratie – cum a fost discursul Regelui Mihai in Parlament -, dar realitatea este cea infatisata in editorial. O lume violenta – in politica, pe strada, pe stadioane, in scoli – in care cetatenii sint ca boii de povara (profesorilor li se scad salariile si li se cer mai multe si mai multe planuri, scheme, intr-un cuvint: caramizi de hirtii, birocratie).
Nu indemn la neimplicare, spun doar ca implicarea este, in acest moment, prea putin sustinuta de ceilalti cetateni. Nu se schimba nimic in viata profesorilor: are onor ministrul grija sa-i incarce tot mai mult.
Ce ramine? O carte (o citesti fara sa te lauzi ca faci „rezistenta prin cultura”, o citesti, pur si simplu, pentru relaxare, pentru drumul spre lumi fictive, pentru ca te-ai saturat de televizor, pentru ca majoritatea prietenilor n-au timp sa se vada cu tine la o cafea sau la o cana cu vin, sint ocupati, stresati…)
Eu chiar astept sa fiu contrazis, pot fi criticat pentru un anume scepticism pe care l-am exprimat, ii multumesc domnului Cristian Cercel, fostul nostru coleg, ca a trimis acest mesaj.
Sint interesat ce solutii (nu cele individuale), cele cetatenesti, civice, „proiecte de lunga durata” (vorba domnului Mihai Sora) pot fi prezente in spatiul romanesc. Cititorii nostri sint rugati sa intervina. In acest moment, eu vad cum „puterea se lăţeşte şi opoziţia nu oferă siguranţa unei căi de urmat”.
Va rog, dati-mi exemple de initiative civice care sa miste lucrurile spre mai bine… Care sint? Sint prea putine? Cu ce impact?
Eu am vorbit de solutii la indemana – noi si cartile noastre, noi si familia noastra. Sint solutii individuale, poate egoiste.
Ce adaugam, dragi cititori?
\”Să stăm noi, cu cărţile noastre, fără a ne exhiba în public.\” – propoziția asta mă trimite cu gândul la ideea așa-zisei rezistențe prin cultură. Nu e o la fel de falsă soluție?