Sub semnul lui Bacovia

Cîndva, îmi doream să ajung la Bacău aşa cum îşi doreau alţii să ajungă la Paris ori la Roma. Din păcate, majoritatea invitaţilor la aniversările lui Bacovia erau din redacţiile literare, iar eu, care fusesem repartizată la Televiziune, după o intervenţie „nepotrivită“ cu privire la tezele lui Ceauşescu, a trebuit să şomez aproape un deceniu. Prietenii mei Marius Robescu şi Virgil Mazilescu, alături de care îmi făceam ucenicia, mi-au povestit odată ce fantastic arăta oraşul împodobit cu banere imense, pe care, în loc de lozinci, erau scrise versurile: „Amurg de toamnă violet…“, „Lunecau baletistele albe“, „Barbar, cînta femeia aceea…“, „Un alcoolic trece piaţa tristă“ etc. etc. Cu vreo şapte ani în urmă, am ajuns şi eu, în sfîrşit, în oraşul poetului meu de suflet. Am primit chiar şi un premiu care purta numele său. Mi-ar fi plăcut să-l iau pentru poezie, dar n-a fost să fie. Cînd s-a gîndit cineva şi la mine, îmi apăruse volumul de publicistică A vorbi într-un pustiu, bacovian şi el, în felul său, prin realităţile redate, care m-ar fi făcut să strig: „E timpul… toţi nervii mă dor…/ O, vino odată măreţ viitor!“.   Pe drumul către Bacău, aflasem, din folclor, că edilul de la […]