Andrei Şerban, un neocehovian

După cîteva stagiuni de raporturi glaciale cu critica românească, sau, mai precis, cu o parte a ei, Andrei Şerban pare să se fi reconciliat deplin cu această a patra putere a teatrului autohton. Producţii cu cîteva dintre cele mai bune trupe de la noi (Cluj, Sibiu, Bucureşti), workshopuri cu Academia Itinerantă ce-i poartă numele, nominalizări şi premii UNITER, conferinţe şi cărţi au reaşezat în normalitate relaţiile cu cronicarii. Relaţii de dialog. Dacă pe Silviu Purcărete, de pildă, nu-l interesează ce spune şi scrie critica, ori cel puţin aşa susţine, pe Andrei Şerban opiniile analiştilor îl preocupă: ca pe orice artist, observaţiile îl dor şi-l enervează; îl încîntă, în schimb, exegezele care sînt „o mărturie din care descopăr chiar eu ce am făcut, cînd, de fapt, nici eu nu ştiam“, cum zice într-un interviu. Ediţia 21 a Festivalului Naţional de Teatru i-a rezervat un Focus care a reunit pe scenele Capitalei patru dintre creaţiile ultimelor sezoane (Trei surori, Unchiul Vania, Strigăte şi şoapte şi Ivanov), bănuiesc, cele încă aflate pe afişele aşezămintelor producătoare. La vîrsta senioratului artistic, Şerban e prolific, dovedind o energie creativă de invidiat. Izvoarele ei sînt, probabil, „floarea adevărată“ invocată în prefaţa volumului Zeami: şapte tratate secrete de […]