BIFURCAŢII. Agenda

Ca şi tatăl meu, am şi eu o agendă telefonică „de birou“, format A4, mare cît să-mi intre-n ea toţi prietenii. N-am renunţat nici azi la ea, ferfeniţită după nu mai ştiu cîţi ani de folosinţă. Încă de la început, am scris în ea doar cu creionul: se mai schimbau numerele, mai plecau oamenii din ţară, mureau. De la o vreme încoace, am constatat că ştersăturile cele mai multe se datoresc morţii. Mereu mi se eliberează locuri. În ritmul ăsta, tot mai accelerat, mă tem că nu voi avea niciodată nevoie de o alta.   Mi-aduc aminte de morţii mei, de fiecare dată, cu aceeaşi furie ca la-nceput. Nu cred că voi reuşi vreodată să privesc cu seninătate filozofică moartea celor pe care i-am iubit. A fost întîi, demult deja, în 1983, bunicul, acasă. Se căznea să moară şi inima-i juca feste, nu se dădea bătută, a durat mult. Prima moarte pe care am vegheat-o. I-a urmat, după zece ani, bunica. Urît şi greu. Şi s-a dus o parte din copilărie. În ianuarie 1995, Ludwig Grünberg. Primul din grupul de prieteni al părinţilor. Crescusem cu el, mă jucasem cu el, şi cu Neli, şi cu Laura. Apoi, în februarie 1995, […]