Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cei care plîng
Marius IANUŞ - Refuz fularul alb
- 11-11-2011
- Nr. 600
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- Literatură
- 6 Comentarii
La prima vedere, cel mai nou volum al lui Marius Ianuş, Refuz fularul alb, este o încropire editorială. Coperta e bizară: o umple o icoană a Mîntuitorului peste care se suprapune, în colţul din dreapta jos, o fereastră de videoplayer. Deschizînd cartea şi întorcînd-o, observăm continuitatea coperţilor I şi a IV-a: icoana este de fapt pe un desktop pe care se mai văd diferite icon-uri şi o captură video a unui Ianuş transformat. În stînga sus, pe coperta ultimă, apare familiarul, aproape liniştitorul Recycle Bin. Iar jos, pe aceeaşi copertă, un document intitulat pocainta. Titlul însuşi pune probleme. E cu semn de exclamare, aşa cum apare pe pagina de gardă şi în colontitlul volumului? Sau fără semn de exclamare, ca pe copertă, ca în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ca pe pagina ce deschide secţiunea eponimă? Nici tehnoredactarea nu este profesionistă: se schimbă, în interior, fontul de literă. Ceva îmi spune că autorul a vrut să publice acest volum în termenii lui, nu ai altora, şi că s-a ocupat singur de toate „aspectele“ revenind unor departamente specializate. Astfel că volumul arată cum arată… Dar au arătat altfel cărţile lui Marius Ianuş? Cu excepţia celei precedente, Ştrumfii afară […]
\”Prostia omenească\” este un vârf al creaţiei artistice în limba română. Stricaţi efectul, domnule Suceavă, dacă spuneţi/scrieţi \”sobă\” în loc de cuptor. Drobul de sare era pe cuptor şi povestea pre-scria o nenorocire care nu se va întâmpla niciodată, ridiculizând printre altele frica, angoasa dacă vreţi, femeiească prin excelenţă, se pare, până prin secolul XX.
Spre deosebire de dvs., eu nu văd nicio dilemă.
Dacă poezia dlui. Ianuş e o prostie cu moţ, ridicată în slăvi de incompetenţa criticilor, nu e nimic de râs, iar dacă nu e, cu atât mai puţin ar trebui să \”zâmbim a râde\”…
Spuneţi mai bine:\”Cu încruntare mă îndoiesc de acest astru…\”. E mult mai poetic şi mai cinstit!
Mă bucur că dna Sanda Văran nu cere criticului să pășească desculț de la periferie și până la universitate, nici să țină post negru pentru a-și câștiga calificarea de-a comenta asemenea cazne. Dar situația poate fi reprezentată cam așa: ne putem imagina omulețul lui Gopo situat sub un drob de sare, acesta așezat în echilibru pe marginea sobei. Privindu-l și temându-se de efectele gravitației, omulețul generează diverse exagerări care privite prin ceață pot părea literatură. Deodată, drobul de sare cade și chiar îl lovește. Exagerările își schimbă gama (de acum includ și văicăreli genuine), ceața este aceeași. De competența cui credeți că este o asemenea situație? Eu am propus departamentul lui Groucho Marx, dvs. vă străduiți să găsiți eroism în contuzii. Curat dilemă.
Intrutotul de acord cu Dna Sanda Varan. Deci, pana la urma, \”cazna\” nu naste neconditionat poezie …
…un critic inteligent, dintr-un motiv sau altul, spune: asta e literatură sau asta e poezie sau… asta e! 🙂
Sigur că dacă nu ne lăsăm convinşi, putem contesta „dictatura”, dar, cu toate că uneori verdictul său poate fi prea puţin sau deloc obiectiv şi „impersonal” sau se poate dovedi confuz ori de-a dreptul greşit, criticul literar rămâne în imperiul literelor o „instituţie” de care nu ne putem lipsi şi căruia trebuie să-i acordăm un credit important.
Înţeleg însă foarte bine şi de ce distinsul domn Suceavă este vizitat de astfel de interogaţii retorice si simte nevoia să citeze din comici iluştri. Cu o carieră universitară solidă precum oţelul călit în focul economiei de piaţă americane, cu toate asigurările plătite la zi, după ce încă de mic gândea deja matematic şi era adept al dictonului „Primum vivere, deinde philosophari”, ba mai citind poate la vreme şi Camus şi aflând că „La souffrance ne donne pas de droits.“ şi, în plus, netrăind în România, domnul Suceavă nu poate gusta exhibarea nudităţii experienţelor artistului mizerabilisim, cerşetor la poarta mănăstirii, disperarea şi scălămbăiala „prea originală” fracturisto-anarhisto-pravoslavnică.
Un cititor lucid de poezie, chiar şi à contre-coeur, trebuie însă să accepte că, dacă insistă să scrie şi să publice, dl. Ianuş va rămâne în istorie ca “un erou al timpului său“ (un timp bolnav de imoralitate, de lipsă de eleganţă şi bun gust), etern totodată, căci refuză să înţeleagă şi să accepte că suferinţele sale nu sunt întâmplătoare, că soluţia nu e nici pe departe căpierea habotnică şi diabolizarea exaltată a tot ce se împotriveşte voinţei sale şi că, din cauza asta, pocăinţa şi/sau căinţa sa „dostoievskiană“ are un aer nenatural, forţat, împrumutat şi, până la urmă, chiar cu totul neortodox.
Hildegard von Bingen, in melodiile sale pentru lecuirea sufletului uman, pare o studenta a lui Kant in comparatie cu ceea ce ne prezinta ca poezie religioasa (ortodoxa) contemporana Ianus. O pietate ce seamana cu cea exhibata an de an pe la oasele sfintei Parascheva sau ale lui Dumitru Basarabov.
Iar nebunii intru Hristos si-au jucat rolul lor in traditia ortodoxa (a se vedea cartea Catalinei Velculescu, Nebuni intru Hristos, Paideia, 2008).
Textul acesta ne amintește cuvintele lui Groucho Marx: ”From the moment I picked your book up until I laid it down I was convulsed with laughter. Some day I intend reading it.”