Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cum sfîrşesc tiranii
- 11-11-2011
- Nr. 600
-
Adrian NICULESCU
- OPINII
- 3 Comentarii
„Liberté, liberté chérie, combats avec tes défenseurs!/ […]/ Que tes ennemis, en expirant/ Voient ton triomphe et notre gloire!“ („libertate, libertate iubită, luptă alături de apărătorii tăi!/ […] (fie ca – n.n.) atunci cînd duşmanii tăi îşi vor da ultima suflare, să vadă triumful tău şi gloria noastră!“). Este un fragment din strofa a cincea din Marseilleza care, în strofa a treia, mai spusese: „Tremblez, tyrans et vous perfides/ L’opprobre de tous les partis,/ Tremblez! Vos projets parricides/ Vont enfin recevoir leurs prix!“ (Tremuraţi, tirani, şi voi perfizilor/ (ce sînteţi – n.n.) Oprobriul tuturor părţilor/ Tremuraţi! Căci planurile voastre paricide/ Îşi vor primi, în fine, preţul!“). Nu există, cred, ilustrare mai grăitoare a acestor versuri decît sfîrşitul lui Gaddafi – şi, am adăuga noi, cel al lui Mussolini şi al lui Ceauşescu. Doar cu puţin diferit a fost cel al lui Saddam Hussein (prins de americani, după luni de căutari, într-o hrubă, arătînd ca un boschetar, hirsut şi cu barba lungă, soioasă, judecat de o curte irakiană, spînzurat). Din păcate, doar ei… Precum aceştia, ar fi trebuit să piară atîţia alţi satrapi: Stalin, Mao, Enver Hodja, Ana Pauker, Brejnev, Kim ir Sen, Pol Pot, Lenin însuşi… Lista e lungă. Dacă […]
Ar fi mai util sa ne explice domnul profesor Adrian Niculescu, tot intr-o serie de lungi articole – despre cum sfirsesc profitorii regimului (atit dejist cit si ceausist) si cum se perpetueaza profitoria politica din tata in fiu . Este nevoie de o fresca panoramica, un roman de familie pe citeva generatii pt ca sa intelegem fenomenul. Plus deghizarea in „exilati” a celor care in vremurile grele in care nu trecea granita nici pasarea cerului erau beneficiarii privilegiului scump si rarisim de a se afla in slujba regimului in tari calde cu toata familia pt foarte multi ani. Filozoful istoriei sa ne expuna cum tocmai privilegiatii celui mai odios regim pozeaza in victimele lui. Asta numai ca directii generale, ca vad ca spatiul si importanta pe care observatorul ii aloca acestui filozof sint nelimitate, Gadafi este mort, deci nu este nici un motiv sa se continue serialul Niculescu cu subiecte interesante, ba chiar mult mai cu tilc pentru noi decit Libia lui Gadafi.
regret ca nu pot fi de acord.
Articolul D-lui profesor Adrian Niculescu dezvolta o minunata interpretare national-crestin-taranista a evenimentelor.
In mod normal analizez textul fara sa stiu vreo aparteneta politica a autorului,dar in articolul d-lui Niculescu m-au frapat multe lucruri.
-Alinierea lui Gadafi cu evenimentele din Europa anilor 88-89-90
-Linia de unire ce se face din profanarea cadavrului unui ucis -Gaddafi- cu alte executii si amnezia domnului profesor la alte situatii dictatoriale: sa ne aducem aminte de Jivkov,Honecker…etc.
– alaturarea lui Lenin si Ana Pauker pe lista dictatorilor v-a facut placere,dar nu este adevarata.
La fel asocierea „revolutiei” romane,comandata si executata de Moscova pe teritoriul Romaniei cu acele manifestari din Libia.La lectia asta cu regret,domnul profesor a lipsit
iar fraza:
„Omenirea respiră un aer mai curat de la 20 octombrie, de cînd a fost eliminat Gaddafi…”
imi arata ca autorul traieste in turn de fildes daca nu simte praful de pusca din aer care se face tot mai puternic.
Dimpotrivă, o analiză profundă si subtilă, demnă de un remarcabil filosof al istoriei si in acelasi timp extrem de propice pentru intelegerea prezentului si perspectivelor de viitor ale celor două tări atat de deosebite ca istorie, cultură si mentalitate!
Există desigur si cateva scăpări minore, cum ar fi omiterea din citatele frumoaselor versuri ale Marseillezei a celui mai viguros dintre ele („Q’un saing impur abreuve nos sillons!” – „Fie ca un sange impur să ne stropească brazdele”), adăugarea adjectivului „detestată” pus inaintea numelui Clarei Petacci (desigur, pentru a sugera o imaginară similitudine cu destinul Elenei Ceausescu), sau afirmatia ca data executării Ducelui ar fi devenit sărbătoare natională a Italiei (cand executia respectiva a avut loc pe 28 aprilie 1945, 25 aprilie fiind aleasă ca sărbătoare natională in calitate de aniversare a eliberării orasului Milano, nu a frumosului spectacol macabru din Piazza Loreto).
Dar, una peste alta, o foarte inspirată pledoarie pentru dreptul popoarelor de a dispune de sangele tiranilor – si un răspuns, să sperăm, convingător dat diverselor voci din public care, in numele unor principii juridice invechite, incă mai critică actul de dreptate prin care echipa Iliescu si-a făcut memorabila intrare pe scena istoriei noastre, inscriind o pagină de nesters in cronica marilor imposturi si lovituri de palat din toatresate timpurile.
Calde felicitări d-lui Adrian Niculescu pentru actul paideic adresat generatiilor insetate de istorie si de morală!