CE GÎNDEŞTE FILMUL? „Ce n’est pas une image juste, c’est juste une image“
- 17-02-2012
- Nr. 612
-
Cezar GHEORGHE
- Rubrici
- 3 Comentarii
lui Alex. Leo Şerban Tarkovski a vorbit de mai multe ori – de-a lungul vieţii sale de creator de imagini – despre nevoia cinema-ului de a construi tehnici specifice mediului, independente de modelul lingvistic al literaturii. Vorbind despre montaj, regizorul rus a desemnat ritmul ca trăsătură dominantă a imaginii de film. Ritmul – descris de mulţi drept exasperant de lent în filme precum Călăuza – este cel care poate exprima trecerea timpului în interiorul unui cadru. Tarkovski a fost, de asemenea, foarte strict într-o altă privinţă: imaginea cinematografică se naşte (fiinţează) în cursul filmării – existînd numai în interiorul cadrului. Timpul este întotdeauna cel care exasperează în filmele lui Tarkovski, însă nu este vorba despre timpul cotidian. Nu este timpul neorealiştilor, ci un „sens“/simţ (sensus) al timpului. Iar crearea acestui sens face posibil evenimentul gîndirii cinematografice: „Timpul trebuie să curgă independent şi cu demnitate în interiorul unui cadru. Apoi, ideile îşi vor găsi locul fără greutate. Să simţi ritmul unui cadru este ca şi cum ai simţi un cuvînt puternic în literatură. Asamblarea, montajul dezarticulează trecerea timpului, o întrerupe şi, în acelaşi timp, îi oferă ceva nou. Distorsiunea temporală oferă timpului o expresie ritmică. Sculptezi în timp!“. În acelaşi […]
@Cezar Gheorghe
Din cele de mai sus reiese ca nu doar comunicam ci si, in buna parte, comuniem… In tot cazul, nu”vad” cum putem afisa un optimism fara limite in ce priveste autonomizarea cinema-ului. Sint sanse ca aceasta sa fie favorizata de revolutia digitala/videasta (dintre asemenea productiuni, am vazut, printre altele, niste ”note” semnate Alain Cavalier). Chiar in absenta unui script ori, in extremis, a oricarei intentii, atit la emisie cit si la receptie, autonomia cinematica “extinsa” devine voeux pieux cita vreme filmul e arta, mediu (deci forma de comunicare); orice comunicare –si faptul ca aceasta implica o teleologie- e nascatoare de naratiune. Schimbind limbajul comunicarii, folosind interjectivul, coregraficul, simpateticul etc. drept vehicole comunicative, inca raminem in story; “dansul” albinelor la urdinis, comunicarea simpatetica dintre astronaut si cosmic (ce, in Solaris, face sa se nasca din magma protoplasmatica a oceanului interstelar casa copilariei) sint “povesti”; ba chiar si procedee tehnice utilizate in cinematografie (camera subiectiva/pov, de exemplu) devin naratiuni autoreferentiale, “povestesc” , chiar in absenta oricarei intentii auctoriale, cite ceva din povestea realizarii filmului. In tot cazul, sper ca nu se intelege din cele ce le-am spus ca nu m-ar interesa ori pasiona orice “miscare de eliberare” cinematografica , caci acest lucru nu ar fi nici exact, nici adevarat. Dovada, printra altele, si “vizitele”la rubrici specifice (merci gazdelor) si in subsolul comentariilor.
Multumesc pentru comentariu.Citeva clarificari: cand am spus ca si Tarkovski tindea catre un cinema non-narativ nu ma refeream la o disparitie a naratiunii, ci la dezvoltarea unor tehnici mult mai specifice mediului. Naratiunea este mult prea integrata in structura propriei noastre gandiri pentru a putea disparea vreodata. Insa pe mine ma intereseaza regizori care intr-o masura mai mare sau mai mica incearca sa dezvolte segmente pur vizuale in filmele lor. Recentul Tree of life al lui T.Malick ilustreaza bine aceasta tendinta a cinematografiei. Un lucru este sigur: cinemaul are de castigat din autonomizarea sa.
La inceput (inainte de a fi cinema-ul/film-ul) a fost cuvintul si cuvintul era la Dumnezeu si, le mot juste, en particulier, la Flaubert & all. …Faptul ca “Tarkovski a vorbit de mai multe ori – de-a lungul vieţii sale de creator de imagini – despre nevoia cinema-ului de a construi tehnici specifice mediului, independente de modelul lingvistic al literaturii” vorbeste insusi fie de neputinte ale cinema-ului, fie , in cel mai bun caz, de neimplinirile sale. Poate ar trebui sa ne obisnuim cu indoiala rezonabila ca nu vom vedea prea curind –ori vreodata-un meta/cinema la fel de explicit/eficient ca meta/literatura. Autoreferentialitatea cinematica convingatoare si captivanta mai are inca de luptat ca sa-si construiasca prealabilul…: o logica macar pe-aproape la fel de convingatoare si captivanta ca aceea a Verbului. Nici aceasta din urma nu-i lipsita de impasuri ori dileme (cum a fost inceputul: la pensée pensant sa parole ou la parole parlant sa pensée ?). Ca sa “ajungem” in creierul cinematic si sa-i marturisim ritmul (organic) al suflului inca avem a ne mai pune intrebari de genul: visionner l’image/l’imagination ou imaginer la vision ? Si nu e sarcina tocmai usurica la vremea cind 99% dintre spectatorii de cinema si nu departe de tot atitea procente dintre realizatori sint in mare criza de intrebari. Oricum, logica “imaginii miscatoare” din Zerkalo e proprie filmului in cauza, mi-e teama ca nici chiar in cinematica tarkovskiana nu e “universal” valabila. Si, à propos, cum nu am vazut demolari masive in materie de oniristica (s-ar putea sa fiu carentat in materie) chiar putem vorbi de “constiinta onirica”? In lipsa progresului incontestabil, inaca mai aud vorbindu-se de sub-/in-/pre-/constiinta a visului. Si, in tot cazul, chiar daca “filmul lui Tarkovski tinde către un cinema non-narativ”, nu e cazul sa ne temem ca asa ceva se va realiza atita vreme cit, pina una, alta, logica artelor cronologice dicteaza ca exista naratiune acolo unde exista succesiune si transformare (iar un minimalism ultim, prevalindu-se de “primultimitatea” fiecarui moment –Jankélevitch- spune ca ne putem lipsi si de transformare , fara ca naratiunea sa dispara).