Hüzün – sentimentul turcesc al melancoliei

Istanbul. Amintirile şi oraşul (Polirom 2011), cartea lui Orhan Pamuk, laureat Nobel în 2006, încearcă să facă din melancolie un adevărat brand al oraşului Istanbul şi, prin contagiune, al întregii Turcii. Sîntem în faţa unui caz de atavism, a unui expansionism sublimat apărut la un urmaş al unui fost neam de cuceritori? Frustraţi în seculara lor dorinţă de stăpînire a Europei, să fi cedat turcii moderni tentaţiei de a-şi redirecţiona ambiţiile spre marile ei sentimente? Nemîngîiaţi de pierderea Europei, să încerce acum, cu disperare, să-i culeagă melancolia, să o asimileze, să o turcească? Orhan Pamuk vrea să ne convingă că melancolia despre care vorbeşte este o cu totul altă melancolie decît cea cunoscută de europeni. Drept pentru care o şi numeşte cu un cuvînt turcesc, de origine arabă: hüzün (arabă: huzun) Capitolul X al cărţii, „Huzun – melankoli – tristesse“, cel asupra căruia mă voi opri, reprezintă partea teoretică cea mai condensată a acestei cărţi, care este un demers de filozofia culturii travestit sub aparenţa literaturii memorialistice. Prin ce ar fi diferit hüzün de melancolie (melankoli)? Hüzün nu se referă, precum melancolia, la un sentiment individual, ci la unul colectiv: „Nu ne referim acum la melancolia pe care o încearcă […]