Un nod în gît
Petre BARBU - Pînă la capătul liniei, schițe și nuvele
- 19-07-2012
- Nr. 633
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- Literatură
- 0 Comentarii
„Schițe și nuvele“ scrie pe pagina de gardă a volumașului Pînă la capătul liniei de Petre Barbu; și, într-adevăr, prozele din cuprins se înscriu „cuminte“ în cele două categorii, cu diferențe de spațiu tipografic și accent stilistic. Și cu o denivelare artistică vizibilă. Nuvelele (una scrisă în 1988) sînt, cu o excepție, nereușite: încearcă să fie ironice și absurde în maniera lui Răzvan Petrescu, dar sînt lipsite de fantezia neagră și de inventivitatea sadică din textele colegului de generație ’90. Surîsul cailor, nuvela de tinerețe, e de-a dreptul obositoare prin proiectul „textualist“, silnic condus printre „întîmplările triste din viața satului nostru“. Raport confidențial despre scufundarea piramidelor joacă destul de bine pe muchia dintre realismul și fantasticul repezentărilor locative, făcînd să iasă din pămînt un bloc perfect funcțional sub ochii măriți de groază ai unui personaj a cărui existență rațională se scufundă. Însă prozatorul, nerenunțînd la registrul ironic, va diminua componenta fantastică: Petre Barbu o „taie“ neavenit, stricînd atmosfera. Nici Mărul nu reține atenția prin realizare, deși, tematic, ea este foarte apropiată de schițele-bijuterii ale cărții, cu ipostaze și situații din viața uneia și aceleiași familii, dispusă pe generații de idealiști (tatăl, mama) și, respectiv, „blegi“, potențiali loseri, victime ale sorții […]