TEATRU. Anticamera acţiunii

Te întrebi, ieşind de la spectacolul lui Victor Ioan Frunză, cît şi dacă mai crezi în îngeri, care mai este astăzi raportul tău personal cu iubirea de sine, de aproape, de celălalt, dacă alegerile pe care le faci implică o doză (ne)sănătoasă de cinism, dacă te poţi feri sau dacă trebuie să te protejezi împotriva rănilor sau cît îţi cultivi dorinţa de a fi iubit. Spectacolul e pe cît de puternic, pe atît de delicat, pe cît de încărcat tematic, pe atît de emoţionant. Un text şi o montare care vorbesc despre homosexualitate, SIDA, iubire, religie, dar și despre politică, refăcînd, de fapt, o odisee de simţiri umane. Percepem o umanitate aflată mereu pe muchia dintre tragic şi izbăvire, în lumină sau într-un profund întuneric, conjugată în absenţe şi prezenţe. Decorul Adrianei Grand creează un univers exterior fluid, casa lui Harper şi Joe Pitt, camera lui Prior şi Louis, cimitirul evreiesc, biroul influentului avocat Roy Cohn, un bar, un spital – trasate toate cu simplitate, dar puternice în sugestii. Disconfortul se instaurează imediat ce cuprinzi cu privirea spaţiul ce e într-o continuă (pre)facere (pereţii sînt desenaţi, camera de spital, biroul lui Roy, parcul si barul sînt fin creionate). Mobilarea exterioară […]