Vecinul (ne)cunoscut
Dialog cu Marian POPESCU și Iulia POPOVICI
- 23-11-2012
- Nr. 651
-
Andrea TOMPA
- Arte
- 3 Comentarii
Textul a apărut inițial în limba maghiară, în numărul 1 al revistei Játéktér (Spațiu de joc), prima revistă dedicată teatrului maghiar din România, a cărei lansare o salutăm cu această ocazie. Care ar fi problemele structurale ale teatrelor de limbă maghiară din România? Mă gîndesc la locul lor în societate, la finanțare, […] în general, la locul lor pe harta teatrului din România. M.P.: Sînt sigur că istoricii maghiari ai teatrului din România cunosc foarte bine cum au apărut teatrele în limba maghiară. Ele au fost și sînt strict legate de comunitățile de maghiari concentrate în orașe ca Tîrgu-Mureș, Cluj-Napoca, Sfîntu Gheorghe, Oradea, Timișoara, Gheorghieni, Odorheiu Secuiesc. În măsura în care acest fapt este un avantaj pentru existența lor, în aceeași măsură poate fi și un dezavantaj: riscul enclavizării este real și l-au cunoscut și îl cunosc teatre „minoritare“ și din alte țări, de la Statele Unite la țări din Europa. Am considerat de mult că existența unor teatre în alte limbi decît cea a „majoritarilor“ este un fapt benefic pentru cultura din România. Ele contribuie la dialogul intercultural, la diversitatea ca motor al creativității. Istoric vorbind, politica Statului român din perioada comunistă a determinat coabitarea, de multe ori, […]
Dragilor, cu riscul de a vorbi intre noi pe siteul revistei (ca la o cafea virtuala) vreau sa zic ca ma bucur mult pentru discutia asta in trei, mi-as fi dorit-o integral publicata… Fiindca unde sunt crosete, eu mai voiam si ce urmeaza, mai ales ca sunt sigura ca urmau argumente teoretice dar si, probabil, exemple. Cum tocmai am scris de curind despre asta, as completa, in primul rind, cu ideea ca, voluntar-involuntar, proiectul canonului integrist din comunism e, in marea sa majoritate, unul care a reusit. Fiindca sunt absolut de acord cu Iulia ca axiologia premierilor nationale e nascuta din conservatorism fata de modeluil „teatrului de arta”, dus pe cele mai inalte culmi. E si pricina pentru care in ultimii patru-cinci ani TMC mizeaza, de exemplu, pe productii ale lui Serban, ca pe lozul cistigator absolut. Vrei premii la Gala, bagi Serban in combinatie cu cei mai meseriasi actori, cei de la TMC. E…”idealul”, mai catolic decit Papa (vezi Hedda, un spectacol verde, in care fiecare isi joaca perfect sarcina, dar nu exista nici o ratiune de a explica ce, cum, de ce si, mai ales, pentru cine). Spun asta cu TOATA dragostea inclusa fata de TMC si, in genere, expresia teatrala maghiara de la noi. Si la ei, ca si la noi, teatrul e nitzel in alta parte. Dar despre asta am scris deja, deci nu vreau sa ma repet. In schimb, as aduce o corectie la ce zice Marian despre dramaturgie. Minuscula, totusi… Succesul extraordinar al „Florilor de mina”, in Romania mai mic (inca), in Ungaria mai mare (a luat o caruta de premii si piesa, si actorii, si spectacolul de la Yorick, Tg. Mures) e, pentru mine, o proba clara ca si in materie de teatru maghiar, ca si in materie de teatru romanesc, iesirea din canonul muzeistic al „teatrului de arta” (regizorala, metaforic-baroca) e TEXTUL viu. Deci, dac-as fi regizor sau tinara echipa romaneasca, as face pe naiba-n patru ca sa montez „Flori de mina” al lui Szekey Csaba, numasi asa, ca sa enervez pe toata lumea. Iar actorii romani s-ar innebuni sa joace rolurile alea. PS. Buna observatia Ninei despre „Cu mana pe ciocan”, un spectacol EXCEPTIONAL, despre care s-a vorbit nedrept de putin.
Dragă Nina,
Există vreo 10 teatre de lb maghiară în afara Sf. Gheorghe, și Sf. Gheorghe a fost tratat chiar și în acest dialog drept o excepție.
Forțarea e politică și vine prin condiționări administrative – știi foarte bine ce era în spatele încercării de a-l schimba pe Laszlo Bocsardi.
Nu, Apus de soare nu era un spectacol despre afirmarea identității românești, nu era nici măcar un spectacol etnocentrist (iar dacă-ți aduci aminte, spectacolul a fost atacat intens pe criterii estetice și de pe poziția românii au o dramaturgie istorică de ra..t), iar eu sînt destul de sceptică în privința pasiunii românești către auflagelare. Dacă te ajută să spui că există în teatrul românesc direcții etnice, poți s-o faci, eu nu cred absolut deloc.
În primul rînd, brava la voi pt dialogul ăsta. Vecinul de care vorbiţi voi este f cunoscut pt mine şi îmi permit o completare apropo de efortul teatrelor maghiare de a atrage publicul român. Efortul ăsta există, cel puţin la sf. gheorghe, dacă spectatorii români nu prea sunt interesaţi de producţiile teatrului tamasi aron, motivul NU este absenţa subtitrării în lb ro. La teatrul maghiar din urbea mea se dau reprezentaţii speciale pt spectatorii români, de mulţi ani acest teatru încearcă să construiască o relaţie durabilă cu românii din zonă prin punerea în vînzare a Abonamentului Eugen Ionesco, care inculde cele mai bune producţii ale stagiunii şi care sunt subtitrate în lb ro. Dacă rezultatele acestui efort de apropiere de publicul român nu sunt cele aşteptate, cauzele le-ai formulat tu, iulia, în finalul dialogului vostru, iar cauzele astea sunt valabile pt teatrul maghiar şi cel românesc, deopotrivă : lipsesc din repertoriile celor două teatre producţiile care să caute dialogul pe problematici extraestetice comune spectatorilor români şi maghiari. Pur şi simplu, lipsesc, dacă ar exista spectacole cu forţa de a deschide un dialog pe teme comune de interes, dar considerate încă subiecte tabu, spectatorii români şi maghiari ar ajunge la ofertele astea de comunicare dintr-o NEVOIE şi CURIOZITATE naturale şi orice tip de abonament ar deveni inutil. Cu ceva ani în urmă, la andrei mureşanu, theo herghelegiu a pus în scenă o formidabilă comedie, Cu mîna pe ciocan, în care juca şi un actor maghiar şi care punea în discuţie teme de maximă actualitate pt maghiarii şi românii din zonă. Cînd s-a dus vestea că la andrei mureşanu există o comedie nebună la care românii şi maghiarii rîd în draci de propriile prejudecăţi ce ţin de relaţiile dintre ei, aşadar, cînd s-a dus vestea acestei neobişnuite comedii şi exista o imensă curiozitate în rîndul spectatorilor din ambele comunităţi, spectacolul nu s-a mai jucat, habar nu am de ce.
Apoi, iulia, cred că nu ai informaţii complete cînd spui : Dacă teatrul „românesc“ din România are o mare calitate intrinsecă, ea e absența totală a etnicismului și naționalismului, e un mediu multicultural prin definiție și aș putea spune cu mîna pe inimă că n-am văzut și nici n-am auzit vreodată de vreun spectacol care să aibă drept miză „afirmarea identității românești“. La andrei mureşanu s-a pus în scenă un spectacol care a avut drept miză afirmarea identităţii româneşti, a costat enorm şi s-a jucat, după cite ştiu eu, de două ori. Dar spectacolul de la cel mai mare teatru din micul paris, Apus de soare, de la TNB, ce fel de miză a avut el, draga mea iulia?!
Şi mai am o nedumerire : cînd spui că “Teatrul de limbă maghiară e forțat politic să se închidă în el însuși”, nu înţeleg cum se produce această forţare?