Pentru cine joacă președintele-jucător?

Ziua națională a României. Traian Băsescu trece în revistă garda de onoare. Chipul îi este palid, crispat, aproape descompus. Un zîmbet forțat îi strîmbă buzele într-un rictus împietrit. Privește sticlos înainte și parcurge țeapăn, cu pași repezi distanța impusă de protocol. Nimic din ținuta sa nu amintește de „prezidențialitatea“ unui președinte. Președintele invalidat are jalnica aparență a unui condamnat la bătaia cu vergile. Știe ce-l așteaptă, și-a pregătit spinarea pentru șfichiul huiduitor care i-a tot zdrențuit pielea în ultimii ani. După atîtea bătăi publice, rezervele de cinism i-au secat. Rușinea nu și-o mai poate ascunde decît sub o falsă indiferență și sub automatismul mișcărilor. Va încasa și de data asta infamia, fără să crîcnească, abia clipind, ancorat de gîndul că la capătul supliciului se află plăcuta retragere în vizuina palatului său unde, ca orice altă viețuitoare hăituită, își va folosi saliva pentru a se obloji; dar nu pentru a-și linge rănile, ci pentru a și-o scuipa, din umbra falnicelor bolți, în ochii adversarilor politici. După ce salută garda de onoare, președintele primește, cum era de așteptat, salva de huiduieli trasă din piepturile de aramă ale românilor adunați la paradă. Domnul Băsescu și-a atins limitele de președinte-jucător. Încep să se întrezărească, […]