„Mi-e dor de voi, mi-e dor de teatru, mi-e dor de viaţa mea…“

Întotdeauna spectacolele Monei Marian/Mona Chirilă (unul dintre cei mai prestigioşi şi mai originali regizori români de după 1990) m-au făcut să mă gîndesc că rădăcina creativităţii sale este, în fond, una poetică. O poetă care foloseşte scena ca să împărtăşească tulburătoare, extrordinare viziuni. Ultimele luni, însă,  nu i-au mai îngăduit prezenţa în teatru. Mona s-a repliat la spaţiul incomparabil mai îngust al tastaturii. Spectacolelor ei i-au luat locul scrisorile către prieteni. Pe unele dintre ele (adresate Ancăi şi lui Mihai Măniuţiu, lui Liviu Maliţa şi mie) mi le-a încredinţat spre publicare (în locul unei proiectate convorbiri pe care timpul n-a mai făcut-o posibilă). Rămînînd, ca de fiecare dată, în culise, Mona a ales, în locul iubitei scene de scîndură,  fragila scenă de hîrtie, fără a pierde, însă, nimic din forţa ştiută a creativităţii sale. (Sanda Cordoş) 25 iunie 2012 Draga mea Sanda, Mulţumesc din suflet pentru frumosul tău mesaj, mi-a adus multă caldură. Încerc să-mi revin pentru că, într-un fel, realitatea asta e foarte nouă pentru mine… mai ales ca are o „muzică“ stranie, insolită. E mai degrabă o forţă de răsucire interioară care pare a aduce haos, dar, mai profund, e calmă şi tăcută ca în străfundurile abia visate […]