„Ponta nu este un criminal“
Dialog cu Nora IUGA
- 11-01-2013
- Nr. 656
-
Joachim SCHOLL
- Focus
- 3 Comentarii
Fiindcă se pare că Victor Ponta vrea să tragă pe linie moartă cultura autohtonă, intelectualii români îl atacă pe premier. Scriitoarea Nora Iuga pledează în apărarea omului politic şi califică atacurile virulente la adresa ţării ei în mediile internaţionale drept exagerate, ba chiar nefondate. Mircea Cărtărescu a declarat că România s-ar afla pe marginea prăpastiei şi că, dacă acest proces antieuropean împotriva valorilor civilizaţiei continuă, „noi nu mai putem trăi în România“. Îi împărtăşiţi opinia? Da, dar numai în parte. Sînt întru totul de acord cînd spune că România s-ar afla pe marginea prăpastiei. Sînt mulţi în ţara mea care au ajuns să-şi privească patria drept o colonie. Ceea ce nu este încă un fapt dovedit, însă există ideea tendenţioasă că România ar avea o atitudine ostilă faţă de Europa şi de Uniunea Europeană. Ne-am dorit întotdeauna să fim priviţi şi noi – care ne-am născut pe acest continent – drept europeni. Aceasta a fost cea mai mare victorie pe care am realizat-o şi cea mai mare bucurie trăită de noi, cînd am fost, în cele din urmă, recunoscuţi ca atare. Dar tocmai de aceea, pentru că bucuria acestui proces istoric a fost atît de mare, acum formulările […]
Nora Iuga sesisează just diferenţa dintre meritele fostei echipe manageriale a ICR şi vocaţia cassandrică a aceleiaşi, de după îndepărtarea sa de acolo. După cum fixează şi motivul intim al neliniştii metafizice a patapiştilor – loialitatea faţă de Băsescu.
Pare că-n opinia \”Elitei\” (descrisă de Nora Iuga) cetăţenii culturali ai Ro sînt de categoria I (\”Elita\” şi partizanii săi) şi de categoria a II-a – toţi ceilalţi. Singurii apţi a prezerva autenticele valori culturale româneşti ar fi cetăţenii culturali de categoria I.
E un şovinism faţă cu care păleşte naţionalismul cetăţenilor culturali de categoria a II-a. E aproape rasism: pe de o parte \”rasaţii\”, pe de alta – \”rataţii\”. Două specii incompatibile dar numai dacă \”rataţii\” deţin controlul ICR. Atunci, \”Elita\” simte nevoia să emigreze… cultural, probabil.
Interesant este că-n vremea dominaţiei \”Elitei\”, \”rataţii\” nu resimţeau aceeaşi nevoie deşi, în mod organizat, programatic, erau excluşi de la beneficiile posibile prin programele ICR/HRP.
Asta-nseamnă că, la mijloc, e mai mult decît loialitate/adversitate faţă de Băsescu. Din partea \”Elitei\” şi a culturalilor săi, ar fi conştiinţa superiorităţii zdrobitoare faţă de \”culturnici\” – cetăţenii culturali de categoria a II-a – dat fiind pedegree-ul, probabil. Cei de prima clasă se revendică de la interbelici (poate chiar de la paşoptişti) lăsîndu-le celorlalţi nefericirea de a se trage din naţionalism-comunismul cultural (de genul protocronism, etnofolcloric ori poate chiar realist-socialist).
E tipar arab, aici (pentru a da un exemplu sincronic): o minoritate (confesională, de regulă) alcătuieşte elita societăţii, pe care o şi conduce deoarece majoritatea se-nchină la Dumnezeul greşit. Ori se-nchină greşit la acelaşi Dumnezeu, ceea ce nu-i mai puţin apostazie.
Se poate glosa îndelung pe valabilitatea motivelor unora şi ale celorlalţi de a-şi susţine punctul de vedere ori poziţiile pierdute-cîştigate. Ar conta mult, într-o asemenea discuţie, recunoaşterea faptului că sîntem martorii unui adevărat asalt – ca asupra Palatului de Iarnă din Petersburg – al \”culturnicilor naţionalişti\”, asupra \”cosmopolit-culturalilor\”. Pluteşte în aer lozinca \”Să nu rămînă piatră pe piatră\”. Şi e cît se poate de trist că se-ntîmplă aşa ceva, că gestionarea afacerilor culturale ajunse casus belli, între două rase jurîndu-şi exterminarea reciprocă.
Însă putem ieşi din scenariul horror, admiţînd că totul e mult mai simplu, mai valah – aşa: fiecare cu gaşca lui. Cînd \”fiecare\” ăsta – HRP ori Marga, bunăoară – are pâinea şi cuţitul, năpădeşte locul (ICR, aici) cu troops în a căror valoare culturală investeşte încredere. Iar asta se-ntîmplă pe toate palierele vieţii social-politice şi culturale, la toate nivelele, de la minister la comisie judeţeană, de la premier, la primăria de cătun uitat de lume.
Ce-am putea face pentru a evita carnagii de acest fel? Să legiferăm inamovibilitate pentru aboslut toată lumea, eventual – nimeni să nu mai poată fi înlăturat din post, funcţia să fie viageră, De ce nu, cu drept testimonial – transmisă urmaşilor ca titlul nobiliar.
Ori să vorbim despre ce se-ntîmplă, nu despre ce ni se năzare. Bunăoară, despre clientelism şi favoritism, iar nu despre naţionalism, antieuropenism şi altele din aceeaşi linie.
Numai că, şi-n acest caz, s-ar găsi unul a zice: Să ridice piatra…
Nu voi intra in polemica cu dumneavoastra insa prestatia ICR dupa plecarea domnului Patapievici nu convinge. Timpul ne va da rapunsul.
O mare Doamna a literelor noastre rosteste, in sfarsit, un mare adevar: „Ne simţim foarte ofensaţi că pretutindeni se spun fel de fel de grozăvii, care mai de care mai mizerabile despre noi. Vreau să ştiţi că urmăresc toate emisiunile politice. Ponta nu este un diavol, nu e un jucător, nu e un criminal, aşa cum îl acuză unii. E un tînăr cultivat, inteligent, vorbeşte trei limbi străine la perfecţie – orice comparaţie cu Băsescu e exclusă. Pare paradoxal că tocmai intelectualii sînt marii adepţi ai lui Băsescu şi ai regimului său…”