Compunerea locului, descompunerea cadrului

După ce-a legat convingător, sub semnul unor subtile teoretizări despre corporalitate, două epoci romaneşti prolifice – interbelicul, respectiv optzecismul –, Simona Sora a devenit călinesciană. Nu că i-ar fi lipsit vreodată creativitatea critică, dar parcă avea nevoie să construiască ea însăşi lumi autonome, nu doar să le asimileze deconstruindu-le. E, aceasta, dedublarea fericită a unei interiorităţi neliniştite ce configurează o specie intelectuală aparte. Despre dozaj ar fi vorba, căci întrebarea fundamentală la care Simona Sora răspunde satisfăcător este următoarea: cum se poate să ajungi romancier, rămînînd, atît de acut şi totuşi imperceptibil, critic? Consubstan­ţialitatea cu pricina se resimte în fiecare paragraf al romanului Hotel Universal, iar în ultimele pagini se vede, de-a dreptul. Ar merita urmărit îndeaproape labirintul narativ din Hotel Universal, însă îmi dau seama că Tania Radu mi-a luat-o înainte. Comentariul ei din 22 închide pertinent toate parantezele epice deschise de prozatoare.  Mă voi concentra, prin urmare, asupra fantelor poveştii. Un narator epopeic, cu o cerebralitate feminină şi frază lentă, uneori vag cărtăresciană, pare a istorisi. El contrariază o dată prin titlurile capitolelor – care anunţă sistematic diverse „reguli“ sau reprize de „meditaţie/contem­plare“ ori reclamă un „har“ obscur, cvasi-oniric – , iar apoi printr-un efect caleidoscopic creat de […]