Un mare poet (II)

Cartea lui Emil Brumaru este concepută și rulată ca un epistolar liric-erotic, cu accent și pe „liric“, și pe „erotic“, și pe epistolarul însuși. Acesta e redus la jumătatea lui expeditoare masculină. Poetul scrie sonete, iar iubita „din turn“ le primește, fără ca reciproca să fie valabilă. Prin asta se orientează discursul amoros, care este inclus, de la debut și pînă la final, în sfera unei esențiale poeticități. Poetice sînt nu doar imaginile, simbolurile, sonoritățile eminesciene ori elementele recurente în poezia lui Brumaru. Poetic este și agentul liric, epistolierul îndrăgostit ce construiește minuțios o feerie erotică și o trage în interiorul vocației sale. Cele două personaje, el și ea, ea și el, nu sînt, prin urmare, coplanare. Cel ce spune eu are incomparabil mai multe drepturi literare, plasîndu-se în condiția de a-și înscrie iubita în povestea pe care el o scrie. Desigur, iubita este răsfățată și adorată, cu închinăciuni medievale, însă ea intră în discursul și în feeria poetului fără a-și putea delimita un spațiu autonom. Zîna este omniprezentă în reveriile și fantasmele poetice; dar – semnificativ – ea tace întotdeauna. Vocea ei nu se poate face auzită, fiind filtrată ca prin apă de sonetele dense și dulci. Avem, în […]