Tînărul Nichita Stănescu

„Cronica“ lui Matei Călinescu, dintr-o uriașă listă bibliografică generată, în timp, de scrisul stănescian, este din 22 septembrie 1960, precedînd așadar apariția propriu-zisă a cărții. Nu se poate vorbi de o cronică literară de întîmpinare, în acest caz, ci despre un text critic care își asumă susținerea tînărului autor. Articolul lui Matei Călinescu iese din sfera criticii libere în aprecierile, ca și în obiecțiile ei formulate la adresa unei cărți citite pentru prima oară, plasîndu-se în regimul criticii de preîntîmpinare (a obiecțiilor), susținere (a tînărului poet) și valorizare simbolică (a debutului său). În plus, Matei Călinescu fusese coleg, la Filologie, cu poetul despre care scria acum; iar prietenia lor era încă de atunci bine cunoscută. În acest caz, distanța dintre criticul viitoarei generații ’60 și poetul aceleiași gene­rații este minimă.   Departe de a fi o critică obiectivată și impersonalizată a unui text, „cronica“ lui Matei Călinescu din Gazeta literară precede balansul evaluativ prudent, și prin aceasta eficient, al prefațatorului cărții. Obiecțiile pe care le va formula Silvian Iosifescu în prefață apar deja la mai tînărul critic – și ele vizează ceea ce controlorii vigilenți de puritate dogma­tică i-ar fi putut imputa poetului. Nichita Stă­nescu, arată criticul, este „înzestrat cu […]