TEATRU. Azilul din adîncuri
- 19-04-2013
- Nr. 670
-
Mircea Sorin RUSU
- Arte
- 0 Comentarii
„În teatru, orice formă odată născută e pieritoare, fiecare formă trebuie să fie concepută din nou, și noua concepere va purta semnele influenţelor din jur. În acest sens, teatrul e relativitate.“ (Peter Brook, Spațiul gol, traducere de Marian Popescu) Din adîncuri, în versiunea regizorului Keresztes Attila, este o reabordare a Azilului de noapte al lui Gorki, aplicînd asupra textului o grilă de lectură diferită (asumat transgresivă, de la spaţiul de joc şi pînă la unele opţiuni la nivel vizual), capabilă să răstoarne orizontul de așteptare al unui public format într-o anume direcție, în general lipsită de riscuri. Azilul unde se strîng perdanții (oameni cu viețile răsturnate care au avut cîndva o cu totul altă condiție sau poziție socială) este, cel puțin în primă fază, o remodelare a lumii răsturnate în care călăuza este un iepure alb, similar cu cel din Alice în Țara Minunilor. Încă de la intrarea în teatru, iepurele e acolo și atrage atenția asupra sa prin pancarta pe care scrie „Dumnezeu e mut, dar te aude“, pentru ca, mai apoi, după ce orientează pe toată lumea înspre vizuina sa (sala de teatru), unde realitatea este altfel percepută, să povestească despre o țară de neatins, a dreptăţii şi […]