Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cerere către revista „România literară“
- 27-11-2013
- Nr. 701
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Actualitate
- 31 Comentarii
Cer insistent revistei România literară să-şi asume – cu nume şi prenume – notiţele nesemnate în care practică atacuri la persoană. În ultimul număr al revistei România literară, nr. 47, din 22 noiembrie 2013, pe ultima pagină, apare o notiţă anonimă în care sînt atacate două persoane: subsemnatul şi Costi Rogozanu. Cum nu e vorba de o polemică, ci de un atac la persoană, incalificabil pentru o presă decentă şi echilibrată, consider că la România literară lucrurile au scăpat de sub control în privinţa calităţii unor texte, promovîndu-se injurii şi calomnii la adăpostul anonimatului. Din acest motiv, cer insistent numele autorului acelei notiţe anonime. De asemenea, cer insistent revistei România literară dovada acelor afirmaţii. Rog insistent să se precizeze articolul şi citatele care au dus la catalogarea mea ca „negaţionist al gulagului“. Cum notiţa nu cuprinde nici un citat (nici al meu, nici al lui Costi Rogozanu), personal doresc să aflu – de la ilustrul necunoscut care acţionează nestingherit în paginile revistei România literară – care sînt acele citate, articole, luări de poziţii publice care au dus la catalogarea mea ca „negaţionist al gulagului“. Oricît mi-aş dori să port o polemică argumentată cu redactori ai revistei România literară, la această […]
\”…calitatea de \”informator\” al lui C. Noica…\”
Faina-i limba asta romana, meseriasa !
Ca sa fie clar: pentru cine are indoieli cu privire la calitatea de „informator” al lui C. Noica (nu la dosarul sau de), rog cititi capitolul despre din cartea lui Gabriel Andreescu. E inutil sa-l transcriu.
Dupa aceea, daca (mai) doriti, putem discuta despre diferenta de nuanta dintre „sarcom” si „carcinom”.
oleaca, fruncea prea-ncruntata: am fo’ acuzat ca pun *prea multe virgule*. Io cred ca-i mai bine-asha, decat, mai putzine!
Ca, daca punea dragu’ meu Ion (”tzaranistu” – c-am fo’ & io tzaranist, draga Ioane!) *una*, o *chiar virgula*, pan’ mesaju’ lui de mai sus, in ultima fraza, chiar dupa ”dvs.”, o *alta* ar fi fost, poate, replica domnului Simonca.
Hm… Un *fain* exemplu despre cum *o virgula* poate schimba un sens. Dar se-ntampla. Li se mai intampla, mai tuturora. Tre’ sa *zambim* & *nu* sa ne-ncruntam.
Numa’ fain,
Nea Marin
@ Ion TARANISTUL
Incepeti prin a scrie „nu stiu ce sa cred” si incheiati cu fie „atitudinea unui frustrat”, fie „a unui scriitor angajat”. Deci: aveti mai multe certitudini. De ce sa vi le tulbur?
Credeti ce vreti!
„Frustrat” – in ce directie, ca nu-mi este clar, ca nu scriu ca Gabriel Liiceanu, ca nu sint ca Gabriel Liiceanu… poate reusiti sa fiti mai clar.
„scriitor angajat” – aici m-ati dat gata. Angajatul cui? Angajat in ce directie?
Stiti care e problema? Credeti ce vreti. Asta e nivelul discutiilor, polemicilor si dezbaterilor de azi. Acestea se reduc – deseori – la catalogari, la epitete fara o baza reala.
Ce polemica e asta, in care eu sa spun ca nu sint „frustrat” si nici „scriitor angajat”? Mai bine va las sa traiti – relaxat si imperturbabil – cu aceste afirmatii.
Ma alatur acelui cititor care a facut o urare: Sarbatori fericite! Si: La multi ani!
Sincer, domnule Simonca , nu stiu ce sa cred. Dupa afirmatiile dvs. cartea lui G. Liiceanu nu are nicio valoare , prin faptul ca scoate la lumina mecanismul diabolic al , diabolicei Securitati comuniste , mecanism prin care „teroriza” aproape intrega populatie a Romaniei. Dvs. pretindeti ca acest lucru ar fi cunosut foarte bine. De cine? Citi dintre romani credeti ca stiau de modul in care sunt urmariti , ascultati , filmati si indosariati? Citi dintre ei credeti ca au stiut ca sora, fratele , prietenul , colegul , iubita(ul) , amanta(ul) ii turnau cu seninatate institutiei malefice , pentru a obtine diverse avantaje materiale?Sa’nteleg ca pentru dvs. :Inchisoarea noastra cea de toate zilele -Ioan Ionid, Fenomenul Pitesti -V.Ierunca, volumele de memorii ale M. LOVINESCU , scrierile lui C. Coposu , si multe alte asemenea carti nu au valoare , pentru ca , nu-i asa sunt lucruri care se stiu. De unde? si de cine?Imi pare rau , domnule Simonca, dar toate aceste carti vor sa scoata adevarul la lumina , caci fara adevar nu se poate sa schimbam raul. Chiar T. Mann spune:”Un adevar , oricit de rau ar fi , este preferabil unei minciuni agreabile”. Dupa cum interpretati dvs. cartea lui G.Liiceanu mi se pare fie atitudinea unui frustrat , fie a unui scriitor angajat , asa cum nu multi din trecut si de azi , au fost si sunt.
Domnilor, este cert :sunteti inteligenti, virulenti in a va expune punctul de vedere, oameni care au trecut prin vechiul sistem si care v-a marcat prin absurd si violenta. Bine pana aici! Dar calmul necesar, limbajul conditiei pe care o are fiecare, cred ca se impune. Sarbatori fericite!!
materialul care dadu nashtere zaraverii asteia & ma pronuntz (chiar precum Solomon), cam asha:
1) Autorul cartzii cu pricina (G.L.) are tot dreptul sa publice ceea ce vrea dansul. Fara de discutzie.
2) Autorul comentariului, colegul nost de pe sarma, are & dansul dreptul; de-ashi da cu parerea. Fara de discutzie.
Cine are oare, dreptate? Pai, amandoi – asha cum e pusa *problema*.
Dar, daca o pui chiar *altfel*, chiar cum au pus-o aia/ala
publicatu’, scanatu’: io-i dau dreptate colegului nost, care scrie *p-acilea* pa la subsol.
De ce? Foarte simplu: pentru ca ”moda” pshichanalizarilor ar trebui sa fi trecut deja – vai, nu a ”trecut”, inca sa mai practica, in cel mai josnic mod ”vadimist”…
Sa shtitzi ca *shi eu* sunt de parere a *a scrie cartzi, in neshtire, in aceasta directzie* (”batucita”, *batucita*, bre, pana la greatza!) nu serveshte *decat autorelui*. Ca, mai vinde-o carte, mai ia v-un ban, mai pune pa la CV.
Am *avut timp*, bre, dragilor, ca sa ne *lamurim*: ca, anume, ”lama” s-a cam chiar *tocit*. Mde, ”lama” asta.
Nu mai tai gaturile cu dansa… Ca-i o *alta* generatziune *la chiar putere*, noi cu *ashtia* ne luptam, chiar *acuma.
Shi, da, dom’le, am mai scris-o: ca nu am ochi sa-i vaz pa turnatori. Mie mi se pare, zau, o chiar pozitziune , sa-i spunem, ”sanatoasa” – n-au fost doar aia care le scriu, aceste cartzi, *turnatzi*…
Dar, ma cam scuzatz’ : e (sunt!) chiar *alte* probleme, mai ”arzatoare”, pi la ordinea zilei.
Desigur, autorul (G.L.) cartzei cu pricina , ma va considera un *dushman* – e doar *treaba lui*. Ca, lumea ceteshte &, poate ca, 2-3 nu-i vor cumpara cartea aia faimoasa. I-am luat calu’ de la bicicleta, bre! Shi, vorba aia: ne-fiind *io* pan bransha care sa ia da par prea adesea, mi-l lua, & el, p-al meu.
Io numa’ sper ca e *foarte clar* despre ce scriu io p-acilea.
Numa’ fain tuturor, nu are rost d-a va lua da par pen’ *chiar nimicuri*,
Nea Marin
Anonimatul pe care il incrimitati este conditia multora dintre cei care va citesc. Eu nu scriu articole la gazeta. Ci intru intr-o discutie cu dvs, vad de altfel ca imi raspundeti, desi ma gratulati cu tot soiul de adjective nedemne de indiganrile de mai sus, (vezi demnitatea de ex.). Suparati-va si pe anonimatul celor care va aproba!
Apoi eu nu am folosit cuvinte injurioase, ci doar am exprimat o opinie si am dat un citat din textul dvs. Va supara opiniile care nu va sunt favorabile?
Cat despre notita anonima din RL (nu sunt nici pe departe un fan al revistei cu atat mai putin al directorului ei) v-a raspuns dl Cernat ca ea reflecta pozitia intregii redactii si, orin urmare, si a dlui. De altfel inteleg ca v-a dat satisfactie dandu-si intr-un fel demisia.
Ce cred despre Romania? E tara in care traisesc, in care am trait si in timpul comunismului si uite ca n-am facut cariera devreme ce sunt doar un biet pesimist anonim. Ca nu ne e bine nici acum, cine nu stie si cine nu spune… Ceea ce stiu insa cu siguranta e ca atunci a fost mult mai rau si ca imi repugna sa vad aceleasi idei criminale vehiculate cu fason prin tot felul de gazete si platforme online de tot soiul de tineri oportunisti si obraznici sustinuti de varstnici frustrati.
am citit… articolul lui C. Rogozanu. Chiar va lipseste simtul umorului – chestie care mi s-a reprosat mie, chiar azi, intr-un mesaj.
Spuneti:
„Deci turnatorul este un om de stanga cu care dl. Rogozanu se identifica”. De unde ati tras aceasta concluzie?
Va propun un exercitiu simplu. Sa rupem intrebarea in doua si sa completam fiecare intrebare cu una conexa. Veti vedea ca problema nu mai suna asa de rau:
1. A aparut Heidegger in traducere, in vremea comunismului? Cum a fost posibil? A avut „turnatorul” lui Liiceanu – portretizat in „Dragul meu turnator” – vreun rol in aparitia volumelor Heidegger? Care?
2. Ce autori de stinga a publicat Editura Humanitas? De ce?
Luati in serios aceste intrebari si incercati sa raspundeti.
Iata si un citat elocvent din dl C. Rogozanu. Poate nu l-ati citit….
„Culmea e că pînă la urmă, mult mai tîrziu, ca redactor-şef, „Cristian” (turnatorul n.n) scoate la editura Politică un volum întreg de Heidegger. Liiceanu îi reproşează că a vrut să schimbe ordinea articolelor. Facerea de bine… Aproape că îmi vine să întreb în locul turnătorului: bă, eu am publicat Heidegger pe vremea lui Ceauşescu cît am condus editura, tu cîţi autori de stînga ai publicat la Humanitas?”
http://www.criticatac.ro/24199/confesiunile-lui-paul-cornea-tribunalul-invizibil-noua-min-invizibil/
Deci turnatorul este un om de stanga cu care dl. Rogozanu se identifica. Ce poate urma unui astfel de discurs? Ceva de genul: Turnatori din toate tarile, uniti-va!
Dvs spuneti, „…neştiind prea bine dacă acea lume a fost represivă sau doar burlescă, dacă am trecut prin teroare sau prin farsă”. Folositi acest pacatos de „sau” care pune farsa si teroarea pe pozitii adversative, de excludere.
Cu alte cuvinte mai degraba credeti ca e vorba despre o farsa si nu de teroare, respectiv de o lume burlesca si nu represiva.
Or, cartea lui Liiceanu scoate la lumina tocmai banalizarea raului, care nu inseamna nicidecum farsa, ci o tragedie (e adevarat, nu greacă, ci balcanică) care nu s-a sfârşit încă tocmai fiindcă cei mai multi cred azi, sau li se induce aceasta credinta, ca jucam intr-o farsa.
Desigur pozitia dvs e mult mai nuantata si mai prudenta decat cea a lui Costi Rogozanu cu care sunteti pus pe aceeasi pozitie in nota incriminata. Mai tanarul critic spune negru pe alb ca Liiceanu ar trebui sa-i multumeasca turnatorului sau fiindca, de fapt l-a ajutat, publicându-i traducerea la ed. Politică. Curat farsa!
Un ultim cuvint: dvs. creditati anonimatului si nu va deranjeaza ca „Romania literara” cultiva articole fara semnatura. Ahoe! Astea erau practicile din comunism, prelungite si dupa 1989. Dumneavoastra, un anticomunist, cum rezulta din mesaj, chiar sa va placa anonimatul injurios?
Va mai amintiti chestiile semnate „Xantipa” din cotidianul FSN „Azi” sau cele semnate „Alcibiade” din Romania Mare”? Nu sinteti departe.
Degeaba va indignati. Mai usor.
Ati fi facut cariera in vechiul regim, v-ati fi priceput la intocmirea de scrisori anonime. Aveti talent la rastalmaciri. V-ati ratat epoca, v-ati nascut prea tirziu. Ati fi ajuns departe, mesajele anonime – la intimidare – erau o practica uzuala in comunism.
Eu ma recomand si ma semnez cu nume si prenume. Dumneavoastra cine sinteti? „Un om de bine”, „un cetatean”… „un roman”…? „Un pesimist” – tare!!!
„Pesimistul” asta are vreo parere fata de ce se intimpla acum? O parere onesta despre Romania… ca nu puteti trai toata vremea facind scut pentru „Romania literara” si scuzind/ abatind atentia de la anonimatul injurios, precar si deranjant (pentru unii… nu sinteti in aceasta categorie, fiti linistit…).
Asteptam o asemenea interventie, un asemenea mesaj!
Si unde este „negationismul gulagului”? Unde? Demonstratiile de 23 August nu erau o farsa? „Cultul personalitatii” n-a fost o farsa? Sutele de volume de „Omagii” adresate lui Ceausescu n-au fost o farsa? Ati vazut filmul lui Andrei Ujica „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”? Ati vazut cum, in 1973, Ceausescu devine Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti? Asta nu era o farsa? Ati vazut cum se aplauda si se scanda in aula Facultatii de Drept cind Ceausescu primea titlul de Doctor Honoris Causa? Ati vazut cum Ceausescu dadea noroc cu Stefan cel Mare, intr-un tablou de Sabin Balasa? Ati vazut in spectacolele de pe stadioane cum Mihai Viteazul se adresa „celui mai iubit fiu al poporului”?
La teroare, s-a adaugat si farsa, burlescul, pocirea istoriei.
Cine infaptuia actul de la 23 August? Comunistii, evident. Alta farsa…
Era si asa cum scrieti dumneavoastra – eu n-am sustinut niciodata altceva -, dar era si adeziunea celor mai multi la o farsa. O farsa pe care o acceptam. Ce s-a intimplat cu Constantin Pirvulescu care a ridicat glasul la Congresul al XII-lea? A fost acoperit de ovatii, de strigate cu „Ceausescu-PCR” !!! Iar dupa Parvulescu a luat cuvintul Ion Popescu-Puturi care l-a ridicat in slavi pe Ceausescu! Cum se numeste intr-un limbaj acceptabil acea scena? Farsa? Sau lasitate? Sau inexistenta oricarui curent disident in PCR, care devenise o masa amorfa de proslavire a lui Ceausescu?
Dar vopsirea pomilor in verde la vizitele de lucru? Dar lungul sir de epitete dizgratioase „Geniul Carpatilor”, „Savanta de renume mondial” etc. etc.
Dar „rezistenta prin cultura” n-a fost o farsa? O autopacalire a noastra ca nu ne „minjim”? Lipsiti de somatia etica si in absenta unui protest politic, am trait cu „inlocuitori”. Facem „rezistenta prin cultura”. N-a fost prea putin? Nu era si „rezistenta prin cultura” o farsa cind trebuia un protest politic?
Cind noi eram „rezistenti prin cultura”, Polonia organiza alegeri libere in 1989, iar Solidaritatea cistiga detasat alegerile. Cu un Partid Comunist care avea voie sa participe in alegeri si care era infrint in mod democratic.
Si noi faceam alegeri? Nu? Pentru Marea Adunare Nationala in fata careia dorea sa „raspunda” Ceausescu? Alta farsa…
Dar sa revenim la citate.
Sa citam si trei fragmente din interviul pe care i-am luat lui Liviu Cangeopol, cunoscut disident iesean.
Tragism si farsa, impreuna.
„Eram dezamăgit de comunism din adolescenţă. După ce am început lupta, am avut prilejul să fiu dezamăgit pentru că nimeni si nimic nu putea trezi masele. Aveam cîţiva prieteni cu care ne întîlneam, extrem de puţini, restul ne ocoleau. Abia după ce am plecat din ţară, mişcarea de la Iaşi s-a mai mişcat un pic, au mai fost nişte scrisori, nişte intervenţii la Europa Liberă.”
[…]
„La uşa apartamentului, în care locuiam cu mama mea, s-a arătat un bătrînel, care s-a prezentat drept preşedinte al Organizaţiei de bază PCR, pe cartier, secta pensionarilor. Şi a început: „am auzit că fiul dumneavoastră denigrează realizările poporului, nu e bine ce face“, chestii din astea… Mama l-a dat afară din casă, nu l-a lăsat să vorbească: „ştii ceva, uite carnetul meu, poţi să-l iei şi să pleci“. Şi aşa şi-a dat demisia din PCR. ”
[…]
„Am fost chemat la multe anchete. De ce ai scris în Occident? Ce nemulţumiri ai? Pe cine reprezinţi? Tîmpenii… nici ei nu înţelegeau ce mă întreabă. Simţeau şi ei că şandramaua se dărîmă. În celelalte ţări se zguduia puternic, de cînd venise Gorbaciov, în 1985. La vîrful Securităţii, se ştia că regimul este pe ducă. Sigur, cei mici erau feriţi de darul premoniţiei şi te anchetau din rutină, fără prea mult zel. Le-am vorbit după cum meritau. Nu-mi păsa. Dan Petrescu îmi povestise că, după ce i-a apărut interviul, se trezea în fiecare dimineaţă, la ora 6.00, şi se uita pe geam, să-i vadă venind să-l ridice. Eu, timp de cîteva zile de la apariţia interviului, mi-am visat toţi colegii de şcoală primară. Subconştientul îşi lua rămas bun de la ei. În anchetă, am fost inflexibil, zeflemitor, deschis.”
Si, daca tot ati citat, sa mai citam din articolul pe care l-am scris despre „Dragul meu turnator”.
Scriu in continuarea acelui citat mentionat in mesajul dvs: „E posibil, ca toate răspunsurile indecise, ca adevărul să fie undeva la mijloc. Dar asta nu ne va ajuta să ne limpezim, distanţa temporală faţă de acea lume nu clarifică nimic, e doar o ceaţă deasă, cu „dragi turnători“ şi securişti de la care nu avem ce să aşteptăm. Am intrat într-un unghi mort, după atîta vehemenţă („sistem represiv şi criminal“, repetat pînă la saţietate), doar ficţiunea epistolară să ne mai dea un sens. Căci, în rest, dumneavoastră îi spuneţi turnătorului, în birou, la editură, „o lăsăm baltă“ şi chemaţi pe cineva să-l ducă acasă cu maşina. Iar apoi vă puneţi pe scris.
Rămîn la părerea că scrieţi scrisori foarte frumoase, domnule Liiceanu”.
Iar mai sus am scris:
„[Securitatea] era o instituţie pretins ocultă, care făcea tone de hîrtii. Aduna date despre oricine ieşea „din rînd“. Devenise o instituţie birocratică, îşi păstra privilegiile şi salariile prin supraveghere intensă. Oricine putea intra în vizorul Securităţii şi oricine putea contribui la maldărul de dosare. Răul se banalizase, după un titlu al lui Marius Oprea. Convieţuiam cu Securitatea poate mai mult decît cu soţia sau cu copiii. În acea epocă, cred că turnătoriile n-aveau stigmatul oprobriului public care există astăzi.” […]
„Sigur, una era să dai o notă informativă sau să discuţi cu securistul la întoarcerea din străinătate şi altceva să te înhami, primind şi un nume de cod, să devii informator – „persoană de sprijin“. Cînd ajungeai în acea postură, se petrecea nu doar scindarea vieţii tale, ci intrai şi într-un registru al burlescului. Adică, de ce primeai un nume de cod, de ce trebuia să dai note cu pseudonim? Un caraghioslîc enorm, multe dintre aceste note erau inutile chiar şi pentru Securitate. Această adunare de hîrtii (această strînsură de delaţiuni şi răfuieli) este un alt mod prin care Securitatea îşi justifica prezenţa, prin această puzderie de coduri, de nume pocite şi de note care mai de care mai pretins elaborate, în esenţă un erzaţ de vieţi, pe gustul Securităţii, care trebuia să aibă în evidenţă posibilii „duşmani“. Fără această uriaşă maculatură, Securitatea ar fi trebuit desfiinţată. Căci, altfel, această instituţie era cu totul neprofesionistă în „cazurile“ mari, amintiţi-vă ce aiuristic s-a comportat Securitatea în relaţia cu Carlos Şacalul (care nu era nici pe departe teroristul înspăimîntător, Carlos potrivindu-se de minune cu Securitatea română la palavre şi minciuni; excelentă cartea lui Liviu Tofan consacrată lui Carlos, Şacalul Securităţii. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc).”
Iata ce scriati in articolul cu pricina:
„Iertaţi-mi blasfemia, dar am o stranie senzaţie că asemenea cărţi despre „dragul meu turnător“ sînt ineficiente. Nu doar că ne îndepărtăm de acea lume – asta e o realitate biologică –, iar lumea (chiar şi cea românească) are alte preocupări, alte apăsări, alte nemulţumiri, oricît ne-ar chema spre lectură, din staţiile de metrou, asemenea cărţi. Sînt ineficiente pentru că turnătorii vor fi la fel, securiştii – aceiaşi (poate mai deştepţi, dacă le ficţionalizăm adresarea către noi), iar noi mereu între două luntri, neştiind prea bine dacă acea lume a fost represivă sau doar burlescă, dacă am trecut prin teroare sau prin farsă.”
Nu e si asta o forma de negationism? Lume burlesca, o farsa… Nu cumva va bateti joc de noi cei care am trait acele vremuri? Sufeream de foame, de frig, n-aveam drept la pasaport, la libera expresie, eram urmariti pas cu pas si dvs spuneti ca e o farsa, ca nu merita sa ne gandim la asta, ca cum avem alte treburi, alte socoteli?
Daca am inlocui in textul dvs comunismul cu nazismul, turnatorul cu colaborationistul, cum ar suna? Nu cumva s-ar indigna atunci o multime de oameni? Si pe buna dreptate.
V-ati suparat din cauza unor cuvinte din nota cronicarului? Dar superioritatea ironica si usor frustrata care da tonul intregului articol nu e oare suparatoare?
Fiti sigur ca v-am inteles!
multumesc. Cu oameni ca dumneavoastra – chiar daca nu va cunosc si sinteti doar un nickname – poti sa pleci la drum. Si sint convins ca putem ajunge la destinatie. Mai cu o gluma, mai cu o opinteala, mai cu o suparare…
Pai, unde sa fie „stropul de umor” (nu chiar rasul!): la dumneavoastra in spirit, nicicum in articolul care v-a indispus! Umorul nu se manifesta doar in chestiunile amuzante, are si un anume rol curativ.
Va reamintesc ca am inceput prin a va scrie „va inteleg”; si inchei spunandu-va ca, daca „sunteti linistit”, nu vad de ce as cauta eu sa va nelinistesc!
Nu, nu-mi vine sa rid, nu vad unde ar fi „stropul de umor”, cred ca sintem intre jurnalisti culturali, care ar trebui sa aiba proprietatea termenilor („negationist al gulagului”?! – ei aranca o ditamai stinca si eu sa vin cu o floare, sa rup petalele si sa-mi flutur pleoapele…).
Aceiasi jurnalisti culturali cred ca stiu sa foloseasca citate care sa le sustina rindurile scrise. In notita anonima din „Romania literara” nu e nici un citat! E o chestiune amuzanta asta? Aratati-mi dvs. unde ar fi „stropul de umor” cu care sa reactionez.
Nu, nu-mi vine sa rid. Deloc. Cum sa functioneze „stropul de umor”?
Din punctul meu de vedere, aveam doua variante. Sa reactionez sau sa sa ma abtin. Am reactionat. Si sint linistit. Cred in polemicile cu argumente (in care poti sa fii si ironic, si caustic), desfid „etichetarile”. Injuriile. Anonimele.
Stimate domnule Ovidiu Simonca, va inteleg. In acelasi timp, dati-mi voie sa va spun-cu cele mai bune intentii-ca, eu unul, as fi reactionat cu un strop de umor si mai putina „opareala”… As fi taxat, cu detasare, cele trei elemente neacademice: anonimatul autorului, termenul jegos (sic!) si absenta citatelor care sa sustina acuzele. Dar, sincer, la cantitatea de rautati pe cm patrat care se practica la noi, n-as fi facut un capat de tara din asta…Macar pentru propria stare de spirit.
Revista „Romania literară” nu a afişat pe net acea notă intitulată „Negaţioniştii“. Numărul 47 poate fi citit pe net, articolul anonim despre care am scris mai sus lipseşte. Am scanat articolul şi îl afişez in finalul textului meu.
In loc sa va cereti scuze pentru „dosarul de informator al lui Constantin Noica” – o sintagma pe care NIMENI n-a mai folosit-o inaintea dvs, introduceti un jalnic „POATE nu dosar de informator”, insotit de o alta expresie INEXISTENTA in cartea lui Gabriel Andreescu: „notele informative” (inexistente si ele) semnate de Constantin Noica!
Faptul ca incheiati prin a va nega orice „cadere morala” pentru a judeca niste abdicari morale de dvs inventate mi se pare mai mult decat reprobabil. Oare chiar nu va dati seama ca va puneti intr-o postura de neinvidiat, comitand o abatere profesionala cu totul iesita din comun?
@Cititor curios: premiera? Va sfatuiesc sa cititi cartea lui Gabriel Andreescu, daca vreti premiere absolute… Poate nu „dosarul de informator”, ci notele informative, pentru care nu am nici o cadere morala sa ma pronunt, nefiind nici duhovnic, nici judecator moral cu misiune speciala in acest sens. Imi repugna „condamnarile” celor care au trecut prin ce a trecut Noica.
Foarte inspirata autosuspendarea cu care raspundeti procedeului incalificabil al Romaniei Literare la adresa d-lui Ovidiu Simonca!
Oare n-ar trebui sa gasiti si o modalitate de a raspunde cititorilor care v-au cerut sa va explicati in legatura cu
pretinsul „dosar de informator” al lui Constantin Noica, pe care, in premiera publicistica absoluta, l-ati invocat in articolul (si asa extrem de rautacios) de saptamana trecuta?
Domnule Simonca, aveti toata simpatia si solidaritatea mea pentru acest raspuns demn si ferm.
@Grigore Para & all: as fi trimis acel portret oricarei reviste. Faptul ca l-au publicat in acelasi numar cu trista notita de la „Cronicar” nu ar trebui sa ma priveasca, dar, iata, indirect ma priveste. De aceea, in semn de solidaritate cu Ovidiu Simonca si cu toti cei „alde”, ma simt moralmente obligat sa suspend de-acum orice colaborare cu „Romania literara” pina la prezentarea de scuze redactionale „negationistului”.
Daca „Cronicarul” avea de lansat acuze la adresa unor colaboratori ai O.c. sub acuza de „relativizare a comunismului”, putea s-o faca indicindu-i nominal (ma autodenunt eu insumi pe aceasta lista). Mi se pare insa nedemn sa-l acuzi pe redactorul-sef adjunct, care nu a formulat niciodata opinii „relativizante” in acest sens.
Paul Cernat: m-a uns la inima portretul inspirat si just pe care i l-ati facut d-lui Paul Cornea in … aceeasi „Romania literara” (nr. 46)!
E limpede, dupa amprenta stilistica a anonimei, ca textul a fost scris de Mircea Mihaies. Dupa cum e limpede ca, publicat sub identitatea ‘Cronicar’, a fost asumat de intreaga redactie Rl.
e adresat domnului Paul Cernat: mda, am fo’ facut, de-a lungu’ vremii, cam asha (lista-i mai luuunga): „antiCrist”, „antisemit”, „fascist”, „comunist”, „profitor” (?), „fugar”, „anti-roman”, „basist”.
Sa fim seriosi, domnule Cernat, shi s-o tzinem „p-a dreapta” – insemnand, desigur, de-a ne scrie, cu curaj & cu onestitate propria opinie & treaba va mere „tat mai bine”!
Numa fain,
Nea Marin
io va o scriu cam asha: am cetit, o (scurta vreme), mai muuulte reviste – pana cand m-am aciuiat pe-acilea.
Le-am „strecurat” (desigur, scriind pe la subsol), potrivit „marjei de libertate” data comentatorilor (de la „subsol”).
M-am despartzit de multe. Vom mai videa, vom mai ceti cam cat de „liberi” sunt & aceshti editori (care-mi declara ca sunt liber ca sa scriu ce vreau &, pe urma, nu mai apare).
Autorii? Dau vina pe editor (cand nu apare). Editorii, vicevercea. Vretzi libertate? Apai, lasatzi opiniile sa vie spre voi. Desigur, cu regulile de rigoare, cele bine-cunoscute, acest „respect”, pentru autori &, pentru comentatori/cetitori.
cele bune,
nea Marin
Din nefericire, calitatea articolelor din Romania literară a scăzut îngrijorător. Am observat atacuri tot mai dese la Adresa unor persoane sau instituţii ce deranjează redacţia publicaţiei.Un exemplu: campania furibundă împotriva conducerii RRCultural,când din motive obiective au fost numiţi noii realizatori ai emisiunii Revista Literară Radio. Ascultând emisiunea cu regularitate am constatat că Anca Mateescu şi Matei Martin realizează cu profesionalism interviuri (Ioana Pârvulescu,Andrei Makine) reportaje de la FILIT Iaşi, Gaudeamus etc. N-am înteles raţiunile acestei campanii, cât şi a altora, pe care mai nou le duce RL, în locul unor polemici la obiect.
Rubrica „Cronicar” e, prin traditie, colectiva si anonima. Scuzele ar trebui sa fie, prin urmare, redactionale, fie ele si exprimate la rubrica de „Cronicar”.
Daca a te exprima critic la adresa lui Gabriel Liiceanu inseamna sa fii „negationist al Gulagului”, va rog sa ma considerati si pe mine „negationist” si sa ma tratati ca atare, eventual in categoria „alde”.