Pierdut în migraţie

Recent, Valea Jiului a mai fost investigată cinematografic doar de un singur lungmetraj de ficţiune şi de cîteva documentare. Înainte de Matei, copil miner, cel care îşi instala aparatul de filmat în zonă era Dan Piţa, realizînd Ceva mai bun de la viaţă (2011). Însă acel film privea altfel Valea. Pentru Piţa, ea constituia încă un loc în care, cum o sugerează şi titlul, mai puteai spera ceva bun de la existenţă. Doi tineri la început de drum încercau să pornească o viaţă acolo, lucrînd în exploatarea cărbunelui. Se cobora în subteran, se zicea „noroc bun“, se lucra cu pichamărul şi dinamita. Zona rămînea încă legată de imaginea sa tradiţională, de loc vital al industrializării – chiar dacă lipsită de laurii anilor ’70-’80 şi coruptă de noi forme de exploatare specifice capitalismului.   În filmul Alexandrei Gulea, regiunea se prezintă altfel, ca trashland postindustrial, abandonat de economie şi de oameni. Camerele de luat vederi ale regizoarei nu mai coboară sub pămînt, ci explorează suprafaţa, ceea ce a rămas acolo după închiderea minelor: adică vestigiile industrializării. Şi printre acestea se numără nu numai peisajul montan afectat de poluare, habitatul urban în ruină, locuinţele fără geamuri, populaţia îmbătrînită şi epuizată, ci şi […]