BIFURCAŢII. Dialogul necesar
- 12-02-2014
- Nr. 710
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 18 Comentarii
Nu pot decît să-i fiu recunoscător lui Paul Cernat pentru onoarea pe care mi-a făcut-o, săptămîna trecută, comentînd, în articolul lui, cîteva intervenţii ale mele de subsol, adică de pe forumul de discuţii al revistei. Cum există, încă, nu puţini cititori tradiţionali, care citesc doar varianta tipărită a revistei Observator cultural, nu şi pe cea electronică, mă gîndesc că poate e util să explic mai pe îndelete ce voiam să spun în acele postări. Porneam de la constatarea nemulţumirilor unor comentatori faţă de Mişcarea Pentru România: modul cum s-a format (năşită la Cotroceni); faptul că reciclează, de fapt, aceleaşi figuri arhicunoscute (şi de ei, detestate) din PDL; bănuiala (încă neconfirmată) că e o construcţie menită să ofere un vector purtător pentru Elena Băsescu; absenţa unui program limpede, altul decît înlocuirea USL; absenţa unui „guvern din umbră“, a unor persoane competente desemnate pentru anumite ministere. Sînt obiecţii de luat în seamă. Nu discutam îndreptăţirea acestor obiecţii, dar observam că aceiaşi comentatori nu fuseseră la fel de pretenţioşi în 2012, în perioada premergătoare debarcării guvernului Boc. Nu cereau, pe-atunci, nici guvern din umbră (şi rău au făcut: s-a văzut, în timp, ce persoane competente am avut pe post de miniştri), nu erau […]
Ultima fraza nu avea sens interogativ, deci trebuiua sa se incheie cu un punct (in locul semnului de intrebare).
Ceva analog falsificabilității (condiția pusă de Popper ca o teorie să se califice ca știință) ar putea să se aplice și în cazul preferințelor pentru politicieni și partide: să poți răspunde la întrebarea care e (cel mai mic) rău pe care dacă preferatul tău l-ar comite ți-ai schimba opțiunea. Răspunsul e complicat, desigur, de faptul că, dacă non-alegerea (să nu mai mergi la vot) e ultima opțiune, trebuie să ai și cu ce s-o schimbi – și limita pînă la care ești dispus să mergi alături de „ai tăi“ devine relativă la cât de departe merg, în rău, ceilalți. Criteriul poate fi extins de la faptele politicienilor la consecințele ideologiilor, dar acolo lucrurile se complică, desigur, și mai tare.
Am impresia că, în afara necesităţii dialogului (pe care toată lumea îl acceptă în principiu, dar foarte puţini îl respectă în practică), articolul d-lui Liviu Ornea încearcă să amintească un lucru care ar trebui să fie subînţeles pentru orice analiză politică nepartizană: că autorul lui, chiar atunci când are el însuşi anumite preferinţe sau opinii despre “răul mai mic” reprezentat de una din cele două tabere) ar trebui să se ferească de pericolul IDENTIFICĂRII cu poziţia acelei taberi.
Şi de ce, poate întreba cineva, nu este bună identificarea asta? Pur şi simplu fiindcă (pe lângă pierderea oricărui simţ al umorului şi al relativului), ea mută discuţia de pe terenul RAŢIUNII şi al argumentelor ei pe cel al PASIUNII, în speţă ‒ pe terenul uneia din cele mai degradate şi insalubre forme de pasiune, care este pasiunea politică. Cu alte cuvinte, reluând iarăşi termenii autorului, fiindcă “identificarea” îl transformă pe practicantul ei din “analist” în “propagandist” politic. Adică într-un adept al celui mai simplist maniheism, pentru care lupta dintre cele două poziţii care-şi dispută voturile electoratului înseamnă lupta dintre BINE şi RĂU, luptă care nu poate avea alt obiectiv decât “neutralizarea” sau “eliminarea” adversarului. Într-un stil care nu este propriu competiţiei politice “normale”, ci evocă în mod irezistibil nostalgia partidului unic şi a utopiei totalitare.
Să mai adaug că nu rareori, citind articolele scrise de câte unul din adepţii acestui tip de “analiză”, mi se pare că întrevăd în autorul lui un potenţial dictator sau deţinător al adevărului absolut, care-şi consideră cititorii un fel de handicapaţi mental, incapabili să judece cu propriul lor cap, şi care trebuiesc cu orice preţ aduşi la “poziţia corectă”, care este în mod necesar cea a autorului omniscient şi infailibil?
PS Apropo de întrebarea d-lui Adrian Niţă, mi se pare că răspunsul este negativ, deoarece “vreo poziţie solidă, ultimă care să ofere certitudine” nu există şi nu poate exista în materie de politică, aşa cum ea nu există nici măcar în logica “pură”: nici acolo, după cum dl Niţă o ştie mai bine decât mine, raţiunea nu ne poate duce la descoperirea “adevărului”, ci doar la cea a consecinţelor decurgând în mod necesar din anumite premise. Ceea ce, revenind la chestiunea care ne preocupă, nu înseamnă că a propune distincţia dintre confruntarea poziţiilor politice propriu zise şi enunţarea principiilor m inimale care ar trebui să guverneze reflectarea ei în presa culturală ar fi o întreprindere inutilă sau implicând vreun recurs la infinit prin introducerea de noi şi noi serii de argumente succesive?
Deşi sunt de acord cu analiza lui Liviu Ornea, cu necesitatea admiterii celor două enunţuri la fel de legitime, cu necesitatea folosirii argumentelor în orice discuţie pragmatică (adică raţională), vreau să ridic o serioasă dificultate: cele două poziţii aflate în joc, vor aduce argumente care să le susţină poziţia, dar aceste argumente sunt ele însele încărcate de ideologia pe care se sprijină (comentariile de pe forum o arată cu prisosinţă). Asta înseamnă că dialogul se continuă cu necesitatea unui alte poziţii, a treia, care să cântărească forţa primelor două serii de argumente. Aceasta la rândul ei, aduce necesitatea unei a patra etc. Nedumerirea mea este tocmai aici: oare până unde se merge cu argumentele? Există vreo poziţie solidă, ultimă care să ofere certitudine? Poate pragmatismul partizan să fie ne-subiectiv, ne-ideologic?
Parca a fost condamnat extrem de ferm comunismul. Pe post de inchizitor sef, urmasul unui mare comunist, anume domnul VT. Ce nu va multumeste?
Tot nu inteleg unde este „diversiunea” mea?
Dialogul se formeaza din exprimare unor opinii, de cele mai multe ori neconcordante. Poate in sedintele de partid la care participau unii surazatori, notiunea de dialog avea alt sens.
Mediul in care traiesc este Romania si sunt aproape numai diversiuni; intr-un sens poate chiar mai multe dupa 1989 decat inainte … Chiar daca nu exista stanga si dreapta veritabile, datoria morala a politicienilor trebuia sa fie aceea de a condamna ferm crimele comunismului si securitatii !
Ce zici, unchiule Joe?
Cine crezi ca e mai aproape de adevar, d-ta sau colegul Nosferatu’?
(Reamintesc ca amicul Fane nu se ostenea sa discute niciun moment subiectul articolului – necesitatea dialogului intre exponenti ai unor opinii politice opuse – ci se multumea sa invoce doua argumente – ultrauzate – ale exponentilor UNEIA din tabere.)
A combate anumite idei ale unora nu inseamna a sari pe cineva. Daca nu ar fi asa, ar insemna ca domnul Ornea are mereu dreptate, ceea ce, trebuie sa recunoasteti este plictisitor.
Catalogarea stanga-dreapta nu are sens in Romania de astazi.
Faptul ca vedeti numai si numai diversiuni arata mediul in care traiti. Eu am spus clar ca paralela domnului Ornea nu este valida. De la ce poate distrage atentia o astfel de afirmatie? Poate de la cioara vopsita cu care domnul Ornea umbla, incercand sa ne arate ca nu a sustinut o parte din guvernarea PDL-ista?
Un astfel de articol”de bun simt” chiar conteaza. Din pacate doar pentru autor si inca doi-trei ca dansul.
De mult nu am mai auzit sloganul cu salamul cu soia! Viata este plina de surprize din moment ce acesta este reactivat in cadrul comentariilor din OC.
1. „Fane” a incercat o diversiune, tipica. Se poarta, mai ales la articolele cu bun simt, care chiar ar trebui sa conteze.
2. Cat despre Domnia Voastra, va apreciez pretuirea politetii. In rest, ma intreb cum de ati ales pentru a trai America si cam care v-or fi fiind „conceptiile de dreapta” despre care ne vorbiti cu alte ocazii…Ce ganditi despre actualul presedinte al Ro nu va intreb, aici ati fost foarte clar. Cum de vedeti asa bine la distanta ?! Si, de ce nu scrieti o scrisoare Departamentului de Stat, sa nu-l mai sustina ? Nu de alta, da vad ca sunteti chiar interesat.
Este interesant ca sariti mereu pe dl Liviu Ornea (chiar si cand scrie ceva despre matematica sau alte stiinte exacte).
Sa fie doar faptul ca dansul are o orientare de centru dreapta (si doar nostalgii de stanga) ? V-ati dori aici doar un joc pe „extrema stanga” ? Ar fi un joc extrem de plicticos daca nu chiar urat pe alocuri … si cu consecinte nefaste pentru noi toti, dar trebuie sa meditati si sa realizati acest lucru !
Don sospiro: Fane a încercat o opinie.
Echivalarea cu s-a luat cu s-a dat înapoi nu prea merge!
Observ că Fane a fost politicos în exprimare, d-voastră nu!
Aşa se poartă în lumea celor care sunt în dialog social.
Se pare ca situatia matale este de asa natura ca unicul dialog pe care-l poti purta este cel cu statuile.
Ai perfectă dreptate: imi dau seama că initial nu pricepusem mai nimic din articolul d-lui Ornea: dar acum, citindu-ti analizele de o atat de luminoasa logica si precizie dialectica, parcă incep să mai inteleg cate ceva.
Ca să fiu sincer, ceea ce apreciez cel mai mult la d-ta (pe langă modestia inefabilă a pseudonimului rustic si patriarhal) este sinceritatea pledoariei pentru consecventză si dialog.
De ce nu ne dai mai multe probe practice in acest sens?
Cu relatiile de care dispui (si care am imprerisa ca nu sunt deloc neglijabile), cred ca ai putea eventual aranja un top show, in care protagonistii sa fie, bunaoara:
Victor Ponta, tinand o prelegere despre viitorul studiilor doctorale;
Dan Voiculescu despre deconspirarea agentilor fostei Securitati;
Ecaterina Andronescu despre eficientza combinatiei dintre politica si cercetare stiintifica;
etc, etc.
Enervarea mea este numai in mintea dumneavoastra. De altminteri, vad ca nu ati priceput nimic din articolul domnului Ornea. Nici macar titlul nu va spune nimic. Daca „dialogul necesar” se poarta in sensul pe care-l imprimati, cred ca acesta nu este benefic.
Ati dat o replica extrem de eleganta – concisa, dar subtila – insinuarilor d-lui Ornea.
De ce va enervati insa cand primiti felicitari pentru munca prestata?
De ce ar trebui ca toata lumea sa fie de acord cu parerile (neconsecvente) ale domnului Ornea? Taierile de salarii constituie un subiect de care toata lumea se preocupa, spre deosebire de plagiatele (aici ar trebui folosit singularul caci singurul condamnat pentru o asemenea fapta este George Stanca) care sunt folosite in scopuri extra-academice.
Eu nu pot sa va felicit caci singura dumneavoastra arma pare a fi ramas atacul la persoana. A combate ideile pe care nu le agreati, folosind argumente viabile, este o activitate care va este straina.
Va felicit pentru profunzimea analizei si pentru consecventza cu care respingeti deschis, muncitoreste, „insinuarile” d-lui Liviu Ornea.
Cred ca reprezentati punctul de vedere al unei noi generatii de intelectuali pragmatici, apti sa aduca un suflu nou dezbaterii despre plagiate, taieri de salarii si „entitati”.
Domnule Ornea,
Paralela pe care o insinuati intre anti-PDL si anti-USL nu este valabila din cel putin urmatoarele doua motive:
a) procentele pe care le au (aveau) in spate cele doua entitati politice sunt cele pe care le cunoaste toata lumea.
2) unii au bagat mana in buzunarul oamenilor ca sa le ia un sfert din leafa (daca nu mai mult), ceilalti au dat inapoi acest sfert (chiar daca pe aceasta lume exista inflatie care, de fapt, nu tine cont de cine guverneaza).
Prin urmare … .